Investirea cu formulă executorie

I. Scurt istoric

Procesul civil parcurge în mod obișnuit, dar nu necesar, două mari faze, respectiv faza judecății propriu-zise – cognitio, după cum o denumeau juriștii romani – care se desfășoară în fața instanței de judecată și se sfârșește prin pronunțarea hotărârii definitive, precum și faza executării silite a hotărârii judecătorești (sau a altui titlu executoriu) – executio – fază în care apare organul de executare, a cărui activitate este controlată de instanță[1].

Executarea silită ca instituție juridică este cunoscută încă din epoca romană. În mod tradițional, în țara noastră executarea silită a fost considerată ca o procedură execuțională care se poate parcurge doar în baza unei autorizații prealabile, iar sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, executarea silită purta asupra bunurilor debitorului și se putea declanșa numai în baza unui act public învestit cu formula executorie prevăzută de lege[2].

În forma inițială a Codului de procedură civilă din 1865[3], art. 373 prevedea faptul că „nicio hotărâre a tribunalelor sau a curților nu se va putea executa de nu va fi învestită cu formulă executorie, prevăzută la art. 135, afară de hotărârile preparatorii și de hotărârile executorii provizorii, care se execută și fără formulă executorie”, iar art. 135 stipula că ”expedițiunile executorii ale hotărârilor ce au a se aduce la îndeplinire vor purta formula executorie, în chipul următor: „Noi (numele și pronumele Domnitorului) cu mila lui Dumnezeu și voința națională, Domn al Principatelor-Unite-Române la toți de față și viitori sănătate:” (Aici urmează textul hotărârii). „Dăm putere și ordonăm agenților administrativi să execute aceasta (deciziune sau sentință); procurorilor să stăruiască pentru a ei aducere la îndeplinire. Spre credință, prezenta sentință sau deciziune s-a sub-semnat de…” (urmează sub-scrierea judecătorilor).”

Astfel, scopul și funcțiunea juridică a formulei executorii se pot considera din două puncte de vedere:
1. pentru a da actului judecătoresc (sau autentic) consacrarea legală de titlu de execuțiune, cu alte cuvinte, pentru a-i fixa caracterul de act definitiv și irevocabil într-o procedură de execuțiune, și
2. pentru a da exemplarului pe care se aplică acea formulă valoarea unui titlu original, special, unic, în mâinile celui care a obținut recunoașterea unui drept
[4].

Noul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010[5], a regândit faza executării silite și a eliminat procedura învestirii cu formulă executorie, reglementând doar instituția încuviințării executării silite, instituție ce a fost introdusă în Codul de procedură civilă din 1865 prin OUG nr. 138/2000[6]. Astfel, pentru a evita paralelismului reglementării procedurii învestirii cu formulă executorie și a încuviințării executării silite, ce presupuneau, în mare parte, verificarea unor aspecte identice, precum și pentru a degreva instanțele judecătorești, legiuitorul, în noul Cod de procedură civilă, a optat pentru simplificarea procedurii, lăsând în competența judecătoriei procedura de încuviințare a executării silite. Așa fiind, legiuitorul a prevăzut faptul că încheierea de încuviințare a executării silite va cuprinde și formula executorie, fără a mai fi stipulată o procedură distinctă de învestire cu formulă executorie.

Ulterior, având în vedere impactul pe care l-a avut intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă și pentru ca sistemul judiciar să se integreze în mod real și eficient noilor standarde procesuale, în interesul cetățeanului căruia i se adresează serviciul public de justiție, legiuitorul a adoptat Legea nr. 138/2014[7], prin care a adus importante modificări Codului de procedură civilă și, în mod special, fazei executării silite. În expunerea de motive s-a avut în vedere faptul că în materia executării silite s-a constatat o creștere a volumului de activitate a instanțelor de executare din cauza numărului relativ mare de cereri de încuviințare a executării silite, astfel că se impunea eliminarea etapei de încuviințare a executării silite din competența instanței și atribuirea acestei sarcini executorului judecătoresc. Totodată, în expunerea de motive s-a avut în vedere faptul că, în practica judiciară, a reieșit necesitatea reintroducerii procedurii de învestire cu formulă executorie pentru titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătorești, în vederea asigurării unui control al instanțelor de judecată asupra acestor înscrisuri, ținând cont și de faptul că încuviințarea executării silite ar urma să devină o procedură ulterioară învestirii cu formulă executorie și lăsată în competența executorului[8].

II. Sediul materiei

Prin art. 1 pct. 20 din Legea nr. 138/2014, legiuitorul a reintrodus procedura învestirii cu formulă executorie, corelativ cu schimbarea competenței în ceea ce privește încuviințarea executării silite în favoarea executorului judecătoresc.

Astfel, potrivit art. 6401 C. proc. civ.: „(1) Titlurile executorii, altele decât hotărârile judecătorești, pot fi puse în executare numai dacă sunt învestite cu formulă executorie.
(2) Cererea de învestire cu formulă executorie se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz, în camera de consiliu, fără citarea părților. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se afla în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire și la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul său ales.
(3) Instanța va verifica dacă înscrisul întrunește toate condițiile de formă cerute de lege pentru a fi titlu executoriu, precum și alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege.
(4) Încheierea prin care se respinge cererea de învestire cu formulă executorie poate fi atacată numai cu apel de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
(5) Încheierea prin care se admite cererea de învestire cu formulă executorie nu este supusă niciunei căi de atac, dar legalitatea acesteia poate face obiectul contestației la executare.
(6) Formula executorie are următorul cuprins: Noi, Președintele României, Dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești să pună în executare titlul (Aici urmează elementele de identificare a titlului executoriu) pentru care s-a pronunțat prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie. Ordonăm agenților forței publice să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condițiile legii. (Urmează semnătura președintelui completului și a grefierului).”

III. Aplicarea în timp

În ceea ce privește aplicarea legii în timp, art. XI din Legea nr. 138/2014, prevede faptul că „hotărârile arbitrale sau ale altor organe cu atribuții jurisdicționale, cu excepția hotărârilor judecătorești, precum și alte înscrisuri pronunțate sau, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formula executorie prevăzută de Codul de procedură civilă.”

Corelativ acestei reglementări exprese privind învestirea cu formulă executorie trebuie avute în vedere și dispozițiile de drept comun ale Codului de procedură civilă. Astfel, potrivit art. 622 alin. 2 C. proc. civ., „în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispozițiilor prezentei cărți, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 25 alin. 1 C. proc. civ., „procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.”

Așadar, odată începută executarea silită prin sesizarea executorului judecătoresc se determină legea aplicabilă, iar eventualele intervenții legislative ulterioare nu produc efecte asupra executărilor în curs, cărora li se aplică legea veche.

Astfel fiind, în ceea ce privește cererile de încuviințare a executării silite înregistrate de către executorii judecătorești până la data de 18 octombrie 2014, inclusiv, (până la intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014) acestora li se aplică legea veche.

În acest sens, executorii judecătorești trebuie să sesizeze instanța de executare (în accepțiunea avută în vedere după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014[9], fără a ne raporta la art. 650 C. proc. civ., în formă avută în vedere după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, întrucât, prin ipoteză, acest articol este inaplicabil față de data sesizării executorului judecătoresc) pentru a dispune încuviințarea executării silite, fără a avea relevanță data sesizării instanței de judecată.

În ipoteza în care, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, s-a procedat la încuviințarea executării silite împotriva debitorului principal, iar ulterior se urmărește executarea silită a fidejusorului, apreciem că procedura de urmat este cea a încuviințării executării silite de către instanța de judecată, întrucât procedura execuțională a fost pornită, în baza titlului executoriu dedus judecății, anterior legii noi. Așadar, nu are relevanță faptul că fidejusorul este urmărit după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, întrucât creditorul a sesizat executorul judecătoresc cu executarea titlului său potrivit legii vechi, care rămâne aplicabilă. În același sens, având în vedere faptul că este posibil ca încuviințarea executării silite să fi fost acordată de instanța de executare, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014 (prin raportare la sediul executorului judecătoresc), apreciem că este competentă să soluționeze cererea de încuviințare a executării silite împotriva fidejusorului instanța care a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite împotriva debitorului principal (care poate fi instanța de la sediul executorului), întrucât instanța de executare a fost deja învestită (aleasă), iar nu instanța unde își are domiciliul sau sediul fidejusorul. Așadar, primează continuitatea instanței de executare, soluția fiind conformă dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., competența stabilindu-se prin raportare la debitorul principal, în privința căruia s-a învestit instanța de executare.

Așa fiind, dispozițiile privind învestirea cu formulă executorie reglementate de Codul de procedură civilă se aplică în ipoteza în care, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, nu a fost sesizat executorul judecătoresc în vederea executării silite a creanței. Dacă executorul judecătoresc fost sesizat de către creditor, atunci se va proceda la încuviințarea executării silite de către instanță, conform Codului de procedură civilă de la 1865 sau a Codului de procedură civilă actual, în funcție de data sesizării executorului judecătoresc, conform art. 3 din Legea nr. 76/2012[10] pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

O situație particulară este reprezentată de ipoteza în care, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010[11], s-a procedat la învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu (altul decât o hotărâre judecătorească), însă nu a fost sesizat executorul judecătoresc și nu s-a format un dosar de executare. Se naște astfel întrebarea dacă mai este necesară o nouă învestire cu formulă executorie în condițiile în care o atare verificare a fost deja efectuată. În lipsa unei dispoziții tranzitorii exprese și având în vedere dispozițiile art. IX din Legea nr. 138/2014 care precizează că „înscrisurile pronunțate sau, după caz, întocmite înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formula executorie prevăzută de Codul de procedură civilă, apreciem că este necesară o nouă învestire cu formulă executorie, în condițiile art. 6401 C. proc. civ.”, pentru a se demara procedura execuțională conform Codului de procedură civilă actual. În schimb, pentru hotărârile judecătorești pentru care nu s-a format dosar de executare la executorul judecătoresc, indiferent de data pronunțării, nu le este aplicabilă procedura învestirii cu formulă executorie.

Mai trebuie precizat că art. XII alin. 2 din Legea nr. 138/2014 stipulează cu caracter general faptul că ori de câte ori printr-un act normativ se prevede încuviinţarea de către instanţa de executare a executării silite a titlurilor executorii, altele decât hotărârile judecătoreşti, acestea vor fi puse în executare după învestirea lor cu formulă executorie de către instanţa de executare şi după încuviinţarea cererii de executare silită de către executorul judecătoresc competent potrivit legii. Însă, conform art. XIII din Legea nr. 138/2014, dispoziţiile privitoare la încuviinţarea executării silite a hotărârilor, inclusiv arbitrale, străine rămân aplicabile.

IV. Competența

Dispozițiile art. 6401 alin. 2 C. proc. civ. stabilesc care este instanța competentă să soluționeze cererea de învestire cu formulă executorie și prevăd că aceasta se soluționează de judecătoria în circumscripția căreia se afla domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz.

Se observă așadar că, din punct de vedere material, competența este atribuită judecătoriei și, din punct de vedere teritorial, se instituie o competență alternativă, iar creditorul are facultatea de a depune cererea la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului, după caz. Introducerea competenței alternative apare ca un beneficiu al creditorului, întrucât procedura învestirii cu formulă executorie este necontencioasă, iar debitorul nu este parte în această procedură, anterior demarării executării silite. Prin urmare, anterior demarării procedurii executării silite, era suficientă stabilirea competenței exclusive în favoarea instanței de la domiciliul sau sediul creditorului, însă atribuirea competenței inclusiv în favoarea instanței de drept comun a debitorului (domiciliul sau sediul pârâtului) nu îl prejudiciază pe acesta din urmă. Apreciem însă că, în ipoteza în care există atât debitori principali, cât și obligați accesoriu (fidejusori), în spiritul dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., competența nu poate fi stabilită decât prin raportare la debitorii principali.

Totodată, apreciem că, deși competența teritorială este stabilită alternativ, aceasta este una expresă, fiind astfel specială și derogatorie de la dreptul comun. Astfel, apreciem că nu sunt incidente dispoziții precum cele prevăzute de art. 113 alin. 1 pct. 7 C. proc. civ. (instanța locului de plată, în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare) sau de art. 109 C. proc. civ. (instanța locului unde persoana juridică are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta), iar debitorul poate introduce cererea doar la judecătoria în circumscripția căreia se afla domiciliul sau sediul creditorului ori al debitorului.

În cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul creditorului se află în străinătate, creditorul va putea depune cererea de învestire și la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul său ales.

Mai trebuie menționat faptul că dispozițiile art. 6401 alin. 2 C. proc. civ. reglementează competența de drept comun în ceea ce privește cererea de învestire cu formulă executorie, care, în cazuri expres prevăzute de lege, poate fi diferită. Din punct de vedere material, apare o derogare în ceea ce privește dispozițiile art. 615 alin. 2 C. proc. civ., întrucât competența de soluționare a cererii de învestire cu formulă executorie a hotărârii arbitrale este instituită în favoarea tribunalului în circumscripția căruia a avut loc arbitrajul. Totodată, legiuitorul a prevăzut inclusiv derogări din punct de vedere teritorial, precum dispozițiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 51/1995[12], republicată, potrivit cărora învestirea cu formulă executorie a contractului de asistență juridică este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului, precum și dispozițiile art. 1811 alin. 1 din Legea nr. 71/2011[13] potrivit cărora învestirea cu formulă executorie a contractului de ipotecă în vederea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzut de art. 2445 C. civ. este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau, după caz, își are sediul creditorul. În acest ultim caz, opoziţia la executare prevăzută la art. 2452 din Codul civil este de competenţa judecătoriei care a învestit cu formulă executorie contractul de ipotecă.

Nu în ultimul rând, trebuie precizat faptul că instanța care dispune învestirea cu formulă executorie nu este în mod necesar instanța de executare. Astfel, în ipoteza în care creditorul alege să introducă cererea de învestire cu formulă executorie la judecătoria în circumscripția căreia se află domiciliul sau sediul său, instanța de executare va fi, de principiu, judecătoria unde se află, la data sesizării executorului judecătoresc, domiciliul sau sediul debitorului.

Totodată, având în vedere faptul că procedura învestirii cu formulă executorie are caracter necontencios, în temeiul art. 529 C. proc. civ., instanța își verifică din oficiu competența.

V. Procedura

Învestirea cu formulă executorie reprezintă o formalitate prin intermediul căreia se ordonă organelor de urmărire silită să procedeze la aducerea la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse într-un titlu executoriu. Ordinul de executare este o expresie a atributelor autorității judecătorești[14]. Formula executorie se dă în numele șefului statului și ea are conținutul prevăzut în mod expres de art. 6401 alin. 6 C. proc. civ. Referirea la Președintele României se explică prin faptul că, în condițiile art. 80 alin. (2) din Constituție, Președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice[15].

Așadar, pentru a demara executarea silită a creanței sale, creditorul trebuie să procedeze la învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, ca element indispensabil declanșării executării silite. În lipsa învestirii cu formulă executorie, executorul judecătoresc trebuie să respingă cererea de încuviințare a executării silite, iar în ipoteza în care o asemenea încuviințare a fost admisă, pe calea contestației la executare se poate invoca nulitatea urmăririi, în condițiile art. 703 C. proc. civ.

Însă, această formalitate, în actuala reglementare, nu se aplică tuturor titlurilor executorii, fiind excluse hotărârile judecătorești, precum și alte înscrisuri prevăzute, în mod expres, de lege. Astfel, trebuie învestite cu formulă executorie toate celelalte înscrisuri care constituie, potrivit legii, titluri executorii (contract de credit bancar, contract de credit nebancar, bilet la ordin, contract de leasing etc.), inclusiv hotărârile arbitrale.

Astfel, cu privire la hotărârile arbitrale, art. 603 alin. 3 C. proc. civ. prevede că „în cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei judecătoreşti ori notarului public pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a respectării condiţiilor şi după îndeplinirea procedurilor impuse de lege şi achitarea de către părţi a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară şi se va realiza transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Dacă hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de către instanţă, în cadrul procedurii de învestire cu formulă executorie.”

În ceea ce privește anumite titluri executorii care nu sunt supuse formalității învestirii cu formulă executorie, amintim încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare de către executorul judecătoresc [art. 669 alin. 6 C. proc. civ.]; încheierea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc pentru sumele stabilite potrivit art. 628 C. proc. civ.[art. 628 alin. 5 C. proc. civ.]; actul de adjudecare [art. 855 alin. 2 C. proc. civ.]. Totodată, dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 554/2004[16] stipulează faptul că instanţa de executare, care în materia contenciosului administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie şi de încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc.

Așadar, spre deosebire de Codul de procedură civilă din 1865, învestirea cu formulă executorie, ce avea sediul materiei în articolele art. 269, art. 374 și art. 376 C. proc. civ. 1865, nu se aplică hotărârilor judecătorești. Această excepție își are justificare, pe lângă rațiunile legate de degrevarea instanțelor judecătorești, în faptul că, în cazul hotărârilor judecătorești, aprecierea asupra caracterului de titlu executoriu ar fi pur formală și prezintă garanții suficiente pentru ca punerea lor în executare să se rezume numai la un control a posteriori din partea instanțelor de judecată[17]. Bineînțeles că, în ceea ce privește hotărârile judecătorești, executorul judecătoresc va proceda la încuviințarea executării silite numai cu privire la cele ce au caracter executoriu, întrucât acestea reprezintă titluri executorii. Așa fiind, executorul judecătoresc va avea în vedere dispozițiile art. 633 C. proc. civ. și art. 634 C. proc. civ.

O diferență substanțială față de vechea reglementare constă în aceea că, potrivit art. 3741 și art. 376 C. proc. civ. din 1865, „învestirea cu formulă executorie reprezenta un element indispensabil pentru ca titlul dedus judecății să devină executoriu”, iar celelalte titluri care aveau caracter executorie nu trebuiau să parcurgă această procedură, pe când, conform noii reglementări, „titlul dedus judecății are caracter executoriu, însă trebuie învestit cu formulă executorie pentru ca executorul judecătoresc să poată dispune încuviințarea executării silite”, în condițiile art. 665 C. proc. civ.

Învestirea cu formulă executorie se realizează la cererea părții interesate, respectiv a creditorului, personal sau prin reprezentant, iar instanța soluționează cauza, în camera de consiliu, fără citarea părților și se pronunță prin încheiere. Totodată, Legea nr. 138/2014 a modificat OUG nr. 80/2013[18], stabilind cuantumul taxei judiciare de timbru în ceea ce privește procedura învestirii ca fiind 20 lei, pentru fiecare titlu. În același timp, a fost modificată Legea nr. 303/2004[19], republicată, atribuindu-se judecătorilor stagiari competența de a soluționa cereri privind învestirea cu formulă executorie.

Trebuie precizat faptul că debitorul nu este parte în această procedură anterior demarării executării silite, motiv pentru care, dacă acesta se prezintă în fața instanței, acestuia nu i se va da cuvântul asupra fondului cererii sau a altor aspecte prealabile, însă, în raport cu dispozițiile art. 532 alin. 2 C. proc. civ., prin prisma caracterului necontencios al procedurii, instanța are dreptul să asculte debitorul, fiind o opțiune a instanței, iar nu un drept al debitorului[20]. Totodată, faptul că procedura este fără citarea părților nu împietează asupra drepturilor creditorului de a propune probe, de a discuta excepții și de a pune concluzii asupra fondului, întrucât sintagma „fără citarea părților”, nu echivalează cu aceea „fără dezbateri”[21]. În același sens, în ipoteza în care se înfățișează numai una dintre părți, se apreciază că instanța nu îi va da cuvântul asupra chestiunilor privitoare la cererea respectivă, pentru a nu se încălca principiul contradictorialității, precum și dreptul la apărare al părților adverse și egalitatea acestora în procesul civil[22].

Spre deosebire de reglementarea anterioară potrivit căreia, în practica judiciară, procedura învestirii cu formulă executorie se finaliza prin aplicarea unei ștampile, fără a se întocmi o încheiere, Codul de procedură civilă prevede necesitatea întocmirii unei încheieri de dezînvestire.

Încheierea prin care instanța admite cererea de învestire cu formulă executorie nu este supusă niciunei căi de atac, însă verificarea legalității sale poate face obiectul contestației la executare, conform art. 711 alin. 3 C. proc. civ. și art. 6401 alin. 5 teza a II-a C. proc. civ. În ipoteza în care judecătorul care soluționează contestația la executare este același cu cel care a pronunțat încheierea de învestire cu formulă executorie, apreciem că acesta nu este de plano incompatibil în a soluționa contestația la executare, având în vedere verificarea formală efectuată, precum și caracterul necontencios al procedurii. Astfel, trebuie avute în vedere motivele contestației la executare, iar în ipoteza în care un motiv al contestației la executare ar consta în lipsa caracterului de titlu executoriu al titlului învestit cu formulă executorie, atunci judecătorul ar trebuie să se abțină potrivit art. 42 alin. 1 C. proc. civ., întrucât în procedura învestirii cu formulă executorie tocmai acest aspect l-a analizat, spunându-și părerea cu privire la soluție. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul în care hotărârile anterioare conţin referinţe sau anticipări cu privire la litigii ce urmează a fi tranşate (Craxi III c. Italiei, decizie din 14 iunie 2001, nr. 63226/00) sau dacă chestiunile abordate în cursul celei de-a doua proceduri sunt analoage celor cu privire la care judecătorul s-a pronunţat anterior (Mancel şi Branquart c. Franţei, 24 iunie 2010, nr. 22349/06, par. 37) se aduce atingere art. 6 din Convenție.

Dacă instanța respinge cererea de învestire cu formulă executorie, încheierea este supusă căii de atac a apelului în termen de 5 zile de la comunicare, apel ce poate fi formulat numai de către creditor.

Totodată, învestirea cu formulă executorie se realizează într-o procedură necontencioasă și presupune o verificare formală a titlului executoriu, în condițiile art. 6401 alin. 3 C. proc. civ. Astfel, instanța verifică dacă titlul executoriu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de textul legal care conferă caracterul executoriu, precum semnătură sau alte elemente extrinseci proprii titlului executoriu. Altfel spus, judecătorul învestirii face o verificare a regularității exterioare a actului supus învestirii, iar regularitatea exterioară creează o prezumție de regularitate internă[23].

În literatura de specialitate se arată că nu s-ar putea refuza învestirea sub motiv că actul juridic constatat de înscrisul care constituie titlu executoriu supus învestirii ar fi lovit de nulitate, deoarece judecătorul învestirii nu se poate substitui instanței competente să soluționeze o acțiune în anulare, respectiv o cale specială de atac prevăzută de lege, iar în cadrul procedurii învestirii, judecătorul verifică condițiile de regularitate exterioară a înscrisului supus acestei proceduri, iar nu și valabilitatea actului juridic constatat de acesta[24]. Prin urmare, în cadrul acestei proceduri, analiza instanței este limitată la verificarea condițiilor de formă, iar a celor de fond ale titlului executoriu, astfel că, spre exemplu, instanța nu poate respinge cererea de învestire cu formulă executorie a unui contract de credit bancar pentru considerentul că acesta ar cuprinde clauze abuzive lovite de nulitate absolută[25].Valorificarea cauzelor de nulitate a actului juridic constatat de înscrisul care constituie titlu executoriu se poate face prin intermediul mijloacelor procesuale reglementate de lege în acest scop, de exemplu, contestația la executare, după începerea executării silite, căile speciale de atac prevăzute de lege sau acțiunea în anulare de drept comun[26].

În schimb, în ipoteza cesiunii de creanță, instanța trebuie să verifice calitatea de creditor a cesionarului, prin depunerea contractului de cesiune de creanță și, eventual, a anexei aferente, fără însă a verifica alte condiții, precum valabilitatea notificării sau condițiile de fond.

Trebuie observat faptul că judecătorul învestirii verifică, în primul rând, dacă titlul dedus judecății are caracter de titlu executoriu. În același timp, potrivit art. 665 alin. 5 pct. 2 C. proc. civ., executorul judecătoresc respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul executoriu nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.

Având în vedere faptul că învestirea cu formulă executorie este o procedură prealabilă încuviințării executării silite, și faptul că, de principiu, anterior încuviințării executării silite, instanța s-a pronunțat asupra caracterului executoriu al titlului, se naște întrebarea dacă executorul judecătoresc poate respinge cererea de încuviințare a executării silite pentru motivul prevăzut de art. 665 alin. 5 pct. 2 C. proc. civ., ulterior admiterii cererii de învestire cu formulă executorie și a constatării de către instanță că titlul are caracter executoriu. Apreciem căexecutorul judecătoresc nu poate respinge cererea de încuviințare a executării silite pentru motivul că înscrisul executoriu nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu, ulterior învestirii cu formulă executorie de către instanță. Această concluzie este una logică, întrucât executorul judecătoresc nu poate pune în discuție soluția instanței, iar interpretarea contrară ar permite executorului judecătoresc să infirme încheierea instanței.

Trebuie precizat însă că dispozițiile 665 alin. 5 pct. 2 C. proc. civ. vin doar într-o aparentă contradicție cu dispozițiile art. 6401 C. proc. civ. Astfel fiind, dacă în ceea ce privește hotărârea judecătorească nu există aspecte de pus în discuție, întrucât aceasta nu este supusă învestirii cu formulă executorie, iar executorul judecătoresc respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 633 C. proc. civ. sau art. 634 C. proc. civ., „în ceea ce privește ipoteza în care înscrisul executoriu nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu, executorul judecătoresc poate respinge cererea de încuviințare a executării silite,doar în cazurile expres prevăzute de lege, în care se solicită încuviințarea executării silitea unui înscris care nu este supus formalității învestirii cu formulă executorie.”

O abordare diferită în practica judiciară a fost reprezentată de necesitatea depunerii sau nu a titlului executoriu, în original, precum și de faptul dacă formula executorie se aplică pe titlul executoriu sau pe încheierea pronunțată de instanță. Astfel, în practică s-au conturat următoarele opinii:
– la dosarul cauzei se depune titlul executoriu în original, iar formula executorie se aplică pe titlul executoriu, în original;
– la dosarul cauzei se depune titlul executoriu, în original, pentru verificarea acestuia, însă formula executorie se aplică pe încheiere;
– la dosarul cauzei se depune o copie de pe titlul executoriu, iar formula executorie se aplică pe încheiere, întocmai ca la încuviințarea executării silite, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014.

Opiniile potrivit cărora aplicarea formulei executorii nu se realizează pe originalul titlului executoriu se sprijină pe un argument de text al formulei executorii, reglementată în art. 6401alin. 6 C. proc. civ. respectiv textul „pentru care s-a pronunțat prezenta încheiere de învestire cu formulă executorie” și au în vedere faptul că, prin această practică, procedura învestirii cu formulă executorie s-ar desfășura mai facil, fiind astfel în spiritul reglementării prevăzute de Legea nr. 138/2014, care urmărește desfășurarea cu celeritate a procedurii execuționale.

Apreciem însă ca fiind întemeiată prima opinie, astfel că instanța trebuie să solicite creditorului să depună titlul executoriu în original, iar formula executorie se va aplica pe originalul titlului executoriu[27].

În ceea ce privește necesitatea depunerii originalului titlului executoriu, trebuie precizat faptul că aceasta rezultă dintr-o interpretare sistematică. Astfel, în cadrul procedurii învestirii cu formulă executorie, instanța nu este chemată să stabilească o anumită situație de fapt ce ar trebui stabilită în baza administrării unor mijloace de probă, printre care se enumeră și proba cu înscrisuri, ci este obligată să verifice dacă documentul în sine, înscrisul efectiv, pentru a determina dacă acesta îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a putea dobândi efectul constând în caracterul, însușirea de a fi titlu executoriu, efect ce se constată numai prin pronunțarea încheierii de admitere a cererii de învestire cu formulă executorie[28]. În același sens, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus comunicarea, către instanțele judecătorești, spre informare a studiului Verificarea înscrisului în original în cadrul procedurii de învestire cu formulă executorie[29].

Referitor la aplicarea formulei executorii pe titlul executoriu, această practică are în vedere o interpretare istorico-teleologică. Astfel, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, în ceea ce privește alte înscrisuri executorii decât hotărârile judecătorești, s-a admis în mod unanim faptul că formula executorie se aplică pe titlul executoriu în original. Așa cum s-a precizat anterior, una din funcțiile procedurii de învestire cu formulă executorie este aceea de a da exemplarului pe care se aplică acea formulă valoarea unui titlu original, special, unic, în mâinile celui care a obținut recunoașterea unui drept.

Dincolo de aceste opinii divergente, apreciem că trebuie cristalizată o practică judiciară unitară, iar ținând cont de faptul că instanța care dispune învestirea cu formulă executorie nu este, în mod necesar, aceeași cu instanța de executare, judecătorul care analizează o eventuală contestație la executare trebuie să aibă în vedere faptul că procedura de învestire cu formulă executorie nu s-a desfășurat în mod unitar. Astfel fiind, dacă practica instanței de executare este diferită față de cea a instanței care a dispus învestirea, faptul că învestirea cu formulă executorie s-a realizat în mod diferit nu trebuie să conducă la prejudicierea creditorului care nu poartă nicio culpă, iar executarea nu poate fi considerată lovită de nulitate pentru acest motiv.

Mai trebuie precizat faptul că procedura învestirii cu formulă executorie poartă asupra titlurilor executorii, împreună cu eventualele acte adiționale. Astfel, creditorul trebuie să depună la dosar inclusiv actele adiționale, în original, pentru a fi verificate formal de către judecătorul învestirii, întrucât acestea fac corp comun cu actul principal. Însă, instanța nu va proceda la aplicarea formulei executorii pe actele adiționale, fiind suficient ca formula să fie aplicată pe actul principal în vederea punerii în executare a creanței de către creditor.

Nu în ultimul rând, rămâne de văzut cum noua reglementare va trece testul de constituționalitate, având în vedere precedentul reprezentat de Decizia Curții Constituționale nr. 458/2009[30], referitoare la dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865. În expunerea de motive[31] a Legii nr. 138/2014 s-a avut în vedere faptul că un eventual control de constituționalitate ar putea să distingă între soluția neînvestirii cu formulă executorie a hotărârilor judecătorești și soluția învestirii cu formulă executorie a celorlalte titluri, întrucât numai în cazul acestora din urmă ar fi necesar un control a priori din partea instanței. Se observă însă că în expunerea de motive nu se argumentează schimbarea competenței în ceea ce privește cererea de încuviințare a executării silite. Or, Curtea Constituționale în Decizia nr. 458/2009 a constatat neconstituționale dispozițiile art. 3731 din Codul de procedură civilă din 1865, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, argumentând „conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească, şi a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”, cât şi pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21 alin. (3)din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.” S-a mai arătat că „legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură. Curtea reţine, în acest sens, că executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură. A mai precizat Curtea Constituțională faptul că „eliminarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite nu poate constitui un răspuns la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adică o componentă a „arsenalului juridic adecvat şi suficient” la care face referire aceasta. Prin această modificare a legii se încalcă, aşa cum s-a arătat, separaţia puterilor în stat, principiile înfăptuirii justiţiei şi, prin aceasta, normele constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept şi, de asemenea, se încalcă însuşi spiritul jurisprudenţei menţionate. Curtea observă, în acest sens, că art. 373^1 din Codul de procedură civilă, în noua redactare, determină lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite, ceea ce are ca efect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din contestarea actelor de executare.

În acest context, rămâne de văzut dacă va exista un reviriment jurisprudențial sau Curtea Constituțională va păstra actuale argumentele expuse anterior cu referire la Codul de procedură, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014. Trebuie precizat însă că un eventual control de constituționalitate poate fi exercitat doar în cadrul procesual al contestației la executare, întrucât ceea ce ar putea fi neconstituțională este reglementarea care conferă în competența executorului judecătoresc cererile de încuviințare a executării silită, iar nu introducerea procedurii învestirii cu formulă executorie, care reprezintă o garanție suplimentară pentru respectarea drepturilor participanților la executarea silită. Așadar, o eventuală excepție de neconstituționalitate invocată în cadrul procedurii învestirii cu formulă executorie ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă de către instanța de judecată pentru lipsa legăturii cu obiectul cauzei.

Sursa:http://www.juridice.ro/360231/cateva-consideratii-privind-investirea-cu-formula-executorie.html

(Visited 176 times, 74 visits today)
Translate this site:
ADRESA:

BUCURESTI, STR IENACHITA VACARESCU NR 17 A SECTOR 4 BUCURESTI REPER HOTEL HOROSCOP - STATIA METROU UNIRII IESIREA BD DIMITRIE CANTEMIR - Pentru programare la o sedinta de mediere nu ezitati sa ne contactati la: Contact -Tel:0768.511.900

e-mail:

mediatormustateanu@gmail.com

carti-de-vizita-mediator1
Birou de Mediator Petru Mustateanu a fost infiintat si isi desfasoara activitatea in baza prevederilor Legii 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator cu modificarile si completarile ulterioare, a Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de Mediere precum si a Hotararilor Consiliului de Mediere. Titularul biroului a fost autorizat ca mediator de catre Consiliul de Mediere prin Hotararea nr. 1923. DIN 15.04.2000. Birou de Mediator este prezent in Tabloul Mediatorilor emis de Consiliul de Mediere si publicat in Monitorul Oficial a Romaniei.
Follow Mediator Bucuresti
iulie, 2017
L Ma Mi J V S D
« Mai    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  
Intrebarea mediatorului:

* Daca ati avea o problema ati prefera :

View Results

Loading ... Loading ...
PROGRAM MEDIERE BUCURESTI
Articole recente