Conflictul, rezolvarea conflictului

  1. Conceptul de conflict: etimon, definiţie

 

Termenul de “conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ěre = a se lupta, a se bate între ei, cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire, şoc dar şi de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari violenţei, ca disensiune, fricţiune,  dispută, ceartă, scandal, luptă, război.

Într-adevăr, iată cum percep conflictul două dicţionare de referinţă: Mic dicţionar enciclopedic român şi Webster’s New World Dictionary.  Menţinându-se la o definire foarte generală a termenului de “conflict”, apropiată de etimon şi de accepţiunea curentă, dicţionarul românesc menţionează sensurile de: “Neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă, discuţie violentă”[1]. Mai analitic, Dicţionarul american adânceşte definiţia a ceea ce la modul general numeşte “Un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei etc., care se referă mai degrabă la proces decât la rezultat” – şi pentru care se mai folosesc sinonime ca luptă sau orice alt cuvânt general care desemnează bătaie (fizică), luptă (de ex. lupta pentru existenţă), ceartă (în plan verbal) sau competiţie (lupta pentru supremaţie într-o anumită chestiune). Dicţionarul surprinde mai multe faţete ale conflictului în accepţiunea lui actuală: 1. bătaie sau luptă; război; 2. dezacord sau opoziţie acută de idei, interese etc; ceartă zgomotoasă; 3. tulburare emoţională produsă de o ceartă puternică, de impulsuri contrarii sau de incapacitatea de a împăca impulsurile cu principiile realiste sau morale. 4. Rareori, spune el, se mai foloseşte şi cu trimitere la coliziunea unor corpuri în mişcare[2].

În funcţie de loc, conflictele sunt de două mari categorii: psihice, intrapsihice sau (intra-) personale şi extrapsihice sau extrapersonale, mai precis sociale.

Conflictul de natură internă exprimă tensiunile interioare: conflicte afective, conflicte cognitive (intelectuale), conflicte perceptive. În limbajul curent, conflictele interne sunt numite “probleme” sau sunt evocate prin sentimentul personal şi subiectiv produs de conflict: “Mă simt blocat.” “Nu ştiu ce să fac.” “Sunt plictisit”.

Conflictele externe sunt numite ca atare: “conflicte”. Ele pot implica persoane, grupuri /instituţii /organizaţii, comunităţi, state, blocuri de naţiuni, dar şi valori, ideologii, cunoaştere (c. sociocognitiv) etc. Să exemplificăm cu conflictele dintre generaţii, între copii, de cuplu, între vecini, conflictul etnic, cultural, religios, conflictul comercial, conflictul consumatorului, conflictul salariaţilor şi industrial, ambiental, conflictul generat de venituri inegale, conflictul din instituţiile educative, conflictul dintre individ şi autorităţile statale, conflictul internaţional, sau chiar conflictul de frontieră.  Există, apoi, conflicte de un tip specific: vezi conflictul de competenţă (în jurisdicţie), conflictul de legi sau conflictul literar.

Din punctul de vedere pe care se situează această carte, al psihosociologiei rezolvării conflictului, conflictele interioare sunt studiate de psiholog (în alte contexte de psihiatru, pedagog, logician), iar cele externe de sociolog (şi specialiştii de profil).

Iniţial conflictul apare în minte. Aserţiunea că războiul începe în mintea oamenilor indică necesitatea de a examina motivele, emoţiile, percepţiile şi atitudinile. Forma uzuală de exprimare a conflictului sunt cuvintele, dar uneori el se exprimă prin violenţă fizică sau arme. De aceea putem spune că, în formele sale cele mai evidente, conflictul se exprimă sau manifestă la nivel verbal, fizic sau armat.

În mod obişnuit, conflictul este asociat cu violenţa, deşi aceasta este doar una din direcţiile, consecinţele modului în care evoluează conflictul, ca atare violenţa nefiind pentru conflict nici definitorie, nici termen sinonim. Este important este să nu reducem conflictul la ceartă sau luptă. Lupta, cu sau fără violenţă şi agresiunea fizică şi verbală sunt posibile răspunsuri la conflict sau manifestări ale conflictului. Ele pot fi simptome sau expresii ale conflictului în acelaşi mod în care violenţa în familie poate fi manifestarea unui conflict relaţional. Mai mult încă, vom vedea mai jos că accepţiunea modernă asupra noţiunii de conflict include şi modalităţile simplele diferenţe dintre două persoane /grupuri, diferenţe a căror manifestare este neviolentă, cooperantă, paşnică şi constructivă.

În fine, să începem prin a defini conflictul drept orice formă modificată, afectată, alterată a relaţiilor social-umane aşa cum sunt ele acceptate sau aşteptate în cultura respectivă. El este un anumit gen de relaţie psihosocială negativată. Mai concret, conflictul social apare atunci când două “părţi” (persoane, grupuri) aflate în interdependenţă sunt (sau doar se percep ca) diferite sau chiar incompatibile la nivelul scopurilor, valorilor, resurselor, nevoilor sau al unor trăsături de personalitate.

Pe noi ne interesează abordarea psihosocială a conflictului şi rezolvării acestuia, ceea ce înseamnă că prevalentă va fi natura externă, socială a conflictului, de interrelaţionare. Nu ne vom ocupa de conflictele afective, nici de cele cognitive sau perceptive; nu vom face operă de psihoterapeut /psihiatru, nici de pedagog /logician, ori de psihofiziolog. Focalizarea trainingului nostru este asupra conflictelor interpersonale. Evident, multe din conflictele intergrupale, organizaţionale, inter-organizaţionale  ş.a.m.d. se revolvă de către indivizi având mandat de reprezentanţi. Aceasta extinde, în mod implicit, aria de acoperire a trainingului.

 

  1. Cauze mai frecvente ale conflictului

 

  • Diferenţe reale sau percepute (aflate doar în imaginaţia unei părţi) dintre două sau mai multe persoane: trăsături de personalitate (ex.: mobil vs. inert; extravertit versus introvertit etc.), opinii (ex.: rolul principal în educaţia copilului îi revine tatălui vs. mamei /întregii familii), atitudini (ex.: toleranţă vs. intoleranţă faţă de greşelile fiului), credinţe, valori, nevoi (ex.: unul este mai termofil, celălalt preferă răcoarea) etc.

Valorile sunt acele credinţe care au importanţă pentru individ şi se constituie ca factori energizatori şi direcţionali ai comportamentului acestora. Ex.: credinţe religioase, politice şi morale. Valoarea este ceea ce preţuieşte individul şi, prin urmare, constituie un vector ce-i orientează conduita, acţiunile şi sentimentele: “banul” poate fi o valoare, “cultura” etc.

În afara nevoilor fizice există nevoi legate de bunăstarea psihologică şi emoţională şi de stima de sine, de identitatea de grup şi acceptanţă. Conflictul este deseori legat de status, putere, prestigiu, stimă de sine, „principii”.

În mod “normal”, ideal, dezirabil diferenţele dintre noi nu ar trebui să producă disconfortul cauzator de conflict, să ne deranjeze. Starea de facto este însă alta: de cele mai multe ori nu le acceptăm. Înainte ca raţiunea să intervină, un impuls egocentric ne determină să ne instituim în etalon al corectitudinii şi echităţii: „Cum sunt, gîndesc şi fac eu este bine, corect şi frumos; cum eşti, simţi, gîndeşti sau faci tu, dacă este altfel, e greşit”. În psihosociologie se recunoaşte fenomenul numit  paradigma imaginii în oglindă (Bronfenbrener, 1961[3]): ne atribuim virtuţi şi atribuim altora vicii. Apare pentru început dezacordul, verbalizat sau nu; este prima formă a conflictului. De regulă, conflictul datorat diferenţelor are o formă uşoară şi incipientă, deşi nu întotdeauna el este cel mai inofensiv (dacă ne gîndim la intoleranţa religioasă, de exemplu).

  • Incompatibilităţi (interferenţe) de asemenea reale sau iluzorii, imaginare, percepute între nevoi, interese, valori, percepţii. Două elemente sunt incompatibile dacă fiecare îl contrazice /se opune celuilalt (de ex., credinţa că avortul este întotdeauna o crimă şi credinţa că avortul nu este crimă), dacă obstrucţionează, interferează sau face mai puţin probabilă realizarea celuilalt elemment (de ex. doi oameni care concurează pentru acelaşi post).
  • Nerespectarea normelor, explicite sau implicite. Normele sociale sunt standarde sau comportamente comune, acceptate de membrii grupului şi aşteptate de ei. Unele norme sociale sunt explicite şi pot fi afişate: “Fumatul interzis”, “În această mânăstire se intră numai cu capul acoperit”. Altele sunt nerostite şi nescrise, dar şi ele influenţează comportamentul.

 

De ex., probabil că nu există nici un motiv funcţional sau vreo interdicţie ca un profesor să se prezinte în faţa elevilor în papuci şi halat în loc de costum, în afară de aceea că este o normă socială nerostită şi aşa se aşteaptă ceilalţi să te vadă; există, apoi, reguli nescrise pentru comportarea în medii aglomerate (lift, mijloace de transport în comun), aşezarea la rînd, salut (prin forme încetăţenite la nivel de cultură ori subcultură).

 

Conştient sau nu, sistematic sau accidental, noi încălcăm norme şi în felul acesta lezăm, facem atingere confortului celuilalt. Este una din cele mai răspândite cauze ale conflictelor.

 

Căministul vine noaptea târziu în camera comună şi aprinde lumina; soţia nu acceptă să gătească; soţul are program individual în afara locuinţei, în week-end-uri; în restaurant, un individ se aşează la masa la care tu îţi serbezi ziua cu invitaţii; este căldură toridă şi o femeie iese la promenadă în costum de baie.

 

Omul respectă normele sub imperiul a două forţe fundamentale care modelează comportamentul: presiunea la conformare, pe de o parte, şi dorinţa de a se supune, pe de altă parte. Individul se conformează  din mai multe motive:

  1. Comportamentul de conformare (ascultare, disciplină, respect al cerinţelor ce-i sunt adresate) este întărit începînd din copilărie. Copilul este recompensat atât de frecvent pentru actul de a se conforma, încât conformitatea lui tinde să se generalizeze la noi situaţii.
  2. Rezultat al comparării sociale. De obicei ne comparăm cu alţi oameni, în special cu cei ca noi, ca mod de evaluare a acurateţei atitudinilor noastre, dorinţelor şi convingerilor. Ne conformăm nu la orice grup, ci la grupul de referinţă, adică la oamenii asemănători nouă, sau la cei pe care-i luăm ca model spre care tindem. În consecinţă, tindem să fim “în rând cu lumea” şi să ne comportăm ca cei din jur.
  3. La rîndul lui, grupul face presiuni asupra persoanei deviante să se schimbe, conformeze. Dacă nu reuşeşte, o respinge. În felul acesta grupul îşi păstrează standardele şi continuitatea.
  • Comunicarea: absentă sau defectuoasă (care duce la înţelegere eronată).
  • Agresivitatea
  • Resursele limitate.
  • Sensibilitate /jignire. O persoană se simte imediat ţinta criticilor, datorită fie structurii de personalitate, fie unei conjuncturi temporare: slabă încredere în sine, susceptibilitate, se confruntă cu anumite probleme stresante.

 

  1. Clasificări ale conflictelor

 

Conflictele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. În cele ce urmează ne vom raporta la criteriile: arie socială, obiectivitate, evidenţă, nivel, rezultat al conflictului, natură intrinsecă, sisteme /părţi implicate şi orientare.

 

  1. Criteriul arie socială: conflicte intra şi inter-personale, grupale, naţionale[4].
  • Conflictul intrapersonal cel mai frecvent este indecizia, legată de actul opţiunii voluntare, dar şi dilema morală sau cazul de conştiinţă. Întîlnim cerinţe, nevoi şi drepturi aflate în concurenţă; cele două pulsiuni Eros şi Thanatos; valori aflate în conflict; vinovăţia; cinstea vs. necinstea; motivaţii în conflict, cunoscut fiind “conflictul de apropiere-evitare”. (Acest gen de conflict intern apare atunci când un scop este şi atractiv, şi repulsiv. De ex. învăţarea conducerii automobilului este tentantă – să te vezi la volanul unei maşini, să ai asigurată mobilitatea în mişcare etc. – dar şi generatoare de nelinişte – te temi de accidente, de a “merge pe carosabil” în rând cu alte maşini etc. Fiecare experienţă nouă implică un tip de conflict apropiere-evitare.)
  • Conflictul interpersonal apare între doi indivizi: persoane care locuiesc împreună, inclusiv cupluri sau soţi; părinţi şi copii; vecini; patron şi angajat; client şi ofertant; specialist şi client; profesor şi elev /student; colegi de serviciu; şef şi subordonat.
  • Conflictul intragrupal: în clasa de elevi, în colectivul didactic, în întreprindere; între facţiunile unui partid politic, în familia lărgită.
  • Conflictul intergrupal: între grupări rasiale, etnice, politice, între bandele din oraşe sau suburbii. Conflictul dintre grupuri va fi rezolvat tot de indivizi, rezolvarea lui depinzând de discuţiile dintre persoanele care reprezintă
  • Conflictul internaţional apare între state naţionale, blocuri de naţiuni, corporaţii ori organizaţii internaţ

 

  1. Criteriul obiectivităţii: conflictul real vs. imaginat. Conflictul nu debutează numai când valorile sau nevoile sunt realmente şi obiectiv incompatibile sau când conflictul este manifestat în acţiune, ci şi când una din părţi percepe existenţa lui, crede în mod eronat că se află în faţa unui conflict.

 

Ex.: Cineva m-a sunat să-mi ceară cu împrumut un obiect. Mi-am dat seama că lângă el se afla un alt amic de-al meu. Am presupus cu celălalt vrea obiectul şi m-am supărat pe el.

 

Multe conflicte se dezvoltă din presupunerea despre ce ar putea să se întâmple dacă sau când una din părţi va face ceva. În mare măsură ostilitatea interpersonală este provocată de conflictele imaginate. Percepţia nu este întotdeauna rezonabilă sau realistă.

 

De ex., studenţii ar putea gîndi: „Nu-i cerem profesoarei schimbarea orarului, pentru că ştim că nu ar accepta, pentru că a cerut în mod special să i se pună aceste ore vinerea”. Şi nu-i cer mutarea cursului, dar atitudinea lor capătă ceva din nemulţumirea refuzatului şi din reproşul nerostit pentru rigiditatea profesoarei.

 

  1. Criteriul evidenţei: conflictul manifest şi nemanifest (subteran, de substituţie). Morton Deutsch distinge între conflcitul subteran şi cel manifest, în termeni medicali – „simptomul” şi „cauza”. Conflictul nemanifest este numit de el conflictul de substituţie.

 

De ex., angajatul A crede că angajatul B este în graţiile şefului şi este pe cale să capete o promovare care i s-ar cuveni lui, angajatului B. El începe să-l critice vehement pe motive de randament în muncă şi conflictul se dezvoltă: conflictul pare a fi legat de randamentul lui B, deşi nu este aşa.

Ex.: Îmi făceam meseria de confecţioneră fără să-mi pese de ceea ce se întâmpla în jur. O colegă a început să fie deranjată atât de faptul că eu munceam mult iar ea era mai comodă, cât şi de faptul că eu încasam mai mulţi bani. Fără să-mi spună ce o supără, a început să-mi găsească diferite pricini. În cele din urmă a spus lucrurilor pe nume.

 

  1. Criteriul nivel, utilizat de Helena Cornelius & Shoshana Faire[5]: disconfortul, incidentul, neînţelegerea, tensiunea şi criza.
  • Este cea mai uşoară formă a conflictului. Individul are sentimentul neclar că ceva nu este în ordine şi este vizitat sporadic de sentimente şi gînduri vis-à-vis de situaţie. Disconfortul poate avea o acumulare în timp sau, dimpotrivă, se poate consuma pe loc. Nefiind limpede pentru persoana care-l trăieşte, de obicei disconfortul nu este comunicat verbal (“N-ai scos încă nici o vorbă”).

 

  • Prietenul colegei mele de cameră venise să locuiască cu ea în sesiune. De fiecare dată când îi vedeam împreună nu mă mai puteam concentra la învăţat şi nu mă simţeam în apele mele, însă nu am lăsat să se vadă acest lucru. Explicaţia era că tocmai mă despărţisem de prietenul meu , ceea ce m-a afectat mult. (Antohi Noemi, 1997-98).
  • Eram la nişte cursuri de perfecţionare, cel mai tînăr dintre toţi. La hotel eram cazaţi cîte doi în cameră, dar după-amiezile le petreceam laolaltă, în una din camere, jucînd cărţi. Fiind cel mai tînăr, am fost trimis după bere. Primele zile am acceptat, dar de la un timp mă trimiteau tot mai des şi nu numai pentru bere. (Dan Cocheci, 1998).
  • De cîteva zile îl tot rugam pe soţul meu să cumpere pîine când se întoarce de la serviciu, însă el uita. Mă deranja, însă nu făcea să ne certăm de la un fleac. (Antohi Noemi, 1997-98).
  • Pentru intrarea în bloc sora mea şi cu mine avem o singură cheie, pe care o păstrează sora mea. Uneori, seara, locatarii încuie uşa blocului şi eu trebuie să aştept pe cineva care să mă introducă înăuntru.

 

  • Incidentul. Este o “furtună într-un pahar”, un conflict neprevăzut dar nu devastator. El poate consta într-un schimb scurt şi/sau acut de cuvinte, în gesturi sau fapte supărătoare. Ecoul este de scurtă durată, cîteva minute-zile, pe măsura prejudiciului şi /sau a memoriei afective a individului (primaritate sau secundaritate /perseverarea afectului).

 

  • Într-o dimineaţă, la baia din cămin o studentă spăla vase. Femeia de serviciu intră în sala chiuvetelor cu un furtun, pentru a face curăţenie. Îl montează la o chiuvetă şi dă drumul la robinet. Din neatenţie, îndreaptă furtunul către fată. Fata reacţionează răstit: “Nu vezi bine? M-ai udat!”, la care i se răspunde: “ce stai în calea mea! Am treabă şi nu am timp să aştept pînă termini tu.”.
  • În tramvai, o doamnă mă agresează verbal, pentru că are impresia că nu mă străduiesc suficient ca să-i fac loc. Răspund, mă irit, dar la coborîre mă întâlnesc cu o veche prietenă şi uit totul (sau: scena mă urmăreşte toată după amiaza).
  • Intru cu maşina într-o staţie de benzină şi deodată mă opresc, pentru că îmi dau seama că am intrat pe la “Ieşire”, relatează un student. Nu-mi dau seama cum s-a întîmplat. Am intrat în marşarier ca să mă dau deoparte din calea celui care ieşea şi să reintru pe partea corectă. Dar vînzătoarea se declanşase deja: nu ştiu să conduc, nu cunosc semnele de circulaţie, că aşa sunt tinerii de azi ş.a.m.d. Am întors maşina şi am plecat să-mi fac plinul la altă benzinărie.
  • Dialog scurt dar brutal între şoferul unui taximetru şi un pieton care traversează neregulamentar.
  • Sora a intrat în camera fratelui ei, dar cînd a aprins lumina s-a ars becul. Fratele a făcut un scandal îngrozitor.
  • Vînzătoarea doreşte să închidă magazinul cu 5 minute mai devreme, dar un client tocmai a intrat şi vrea să-şi facă cumpărăturile.
  • Am plecat la drum cu cel mai bun prieten. Mă rugase să-l duc pînă într-un sat ca să ia ceva de acolo. În graba plecării nu am mai făcut o verificare a maşinii. Am plecat bucuroşi. Vremea era frumoasă, muzica niţel cam tare şi nu am sesizat că mi s-a spart un cauciuc pe spate-dreapta. Începuse să se întunece şi vremea părea că se strică. Constat că roata de rezervă era spartă. Pe moment n-am ştiut ce să mai fac, dar apoi am început să-mi revărsii nervii asupra prietenului meu, învinuindu-l că m-a zorit să plecăm şi eu de aceea n-am mai verificat starea maşinii.

 

  • Neînţelegerea. Comunicarea este defectuoasă în unul sau mai multe din segmente: emiţător, canal de transmitere a mesajului, codificare-decodificare, receptor. Fiind neclară, ea duce la înţelegerea greşită sau confuză a motivelor şi faptelor. De regulă, fiecare îl vede pe celălalt răspunzător de distorsionarea comunicării. Simptomele neînţelegerii constau în iritarea unei părţi şi revenirea aproape obsesivă în conştiinţă a conflictului.

 

  • Dragoş şi Sandu, doi vecini, discută peste gardul grădinilor despre corectitudinea factorului poştal. Opiniile lor sunt contrare: unul îl apreciază, altul îl critică pe factorul de cartier. Treptat, vocile celor doi se aprind şi ei se despart iritaţi. A doua zi se reîntîlnesc, puţin ostili. Este ora la care trece poştaşul. Spre surprinderea lui Dragoş, poştaşul este nou, de cîteva zile vechiul factor poştal fusese înlocuit. Cei doi îşi dau seama că ieri discutaseră despre două persoane diferite.
  • Cristina, nepoata mea, pe care o găzduiesc, mi-a spus că are nevoie de ghete, dar nu are bani. Când a fost vizitată de tatăl ei (fratele meu), acesta s-a oferit să-i dea bani pentru ghete, care, într-adevăr erau uzate. Dar Cristina are mai mulţi fraţi acasă. A doua zi am aşteptat-o amândoi pe Cristina de la şcoală, ca să mergem la magazin. Ea, însă, a refuzat cu încăpăţânare să mai accepte ghete, insistând că le poartă în continuare pe cele vechi. Acasă a avut o discuţie mai apropiată cu tatăl ei; Cristina s-a deschis şi i-a mărturisit că nu poate accepta bani de la el, ştiind cât de greu îi este cu copiii rămaşi acasă. Ca să accepte, a trebuit să o minţim că eu voi fi aceea care îi plăteşte ghetele, nu tatăl ei.
  • De multe ori aveam discuţii cu un amic de-al meu, întrucât nu ne prezentam la câte o întâlnire fie eu, fie el. În majoritatea cazurilor, aşa cum ne dădeam seama ulterior, faptul se datora comunicării grăbite şi neatente, de obicei la telefon. Fiecare presupunea altă oră de întâlnire, pe care o respecta ca atare.
  • Într-o sâmbătă trebuia să merg la cununia civilă a verişoarei mele, care urma să aibă loc la ora 13,00. Eu i-am spus că o să mă duc mai întâi la cursuri, dar că voi ajunge la cununie, nu i-am menţionat însă nici o oră exactă. S-a întâmplat că am plecat mai devreme de la cursuri, am ajuns acasă pe la ora 13,00, iar la ora 14,00 eram gata de plecare. Nu a venit nimeni cu maşina să mă ia. Între timp ei plecaseră de la consiliul popular la petrecere. I-am căutat prin telefon acasă, nu i-am găsit şi m-am supărat foarte tare, am plâns. În jurul orei 15,00 au venit din proprie iniţiativă să mă ia cu maşina. Între timp îmi trecuse supărarea.

 

 

  • Este un alt palier al deisconfortului acumulat în timp. Are loc schimbarea (negativarea) atitudinii constant şi fără echivoc, însoţită eventual de opinii fixe. Fiecare nouă împrejurare confirmă şi agravează această atitudine negativă. Percepţia reciprocă este alterată. Sentimentele se negativează. Relaţia devine sursă de stres şi îngrijorare. Situaţia prezintă potenţial exploziv.

 

  • Soţul şi soţia stau la masă. El spune: “Dă-mi, te rog, sarea” “Nu-ţi mai place cum gătesc?”, răspunde ea înţepată. Realitatea este că în ultima vreme el întîrziase de mai multe ori de la serviciu şi ea îl suspectează de infidelitate, dar nu are nici un indiciu concret care să-i permită să deschidă discuţia. Îşi face însă raţionamentul că soţul nu o mai iubeşte pe ea, ci pe “cealaltă”, pe care o consideră plină de calităţi.[6]
  • Conflict latent între doi tineri căsătoriţi, privind repartiţia rolurilor în gospodărie. Ea are impresia că el nu face nimic, dar tot ceea ce face este să-i adreseze uneori aluzii caustice. El nu a reacţionat încă.
  • Vecinul de la etajul superior face des inundaţie, producând pagube şi neplăceri celui de dedesubt. Acesta nu-i vorbeşte.
  • În imobilul în care locuiesc, o clădire cu şase etaje, avem o problemă comună, vis-à-vis de o familie de colocatari. Este o familie de asistenţi medicali, foarte respectaţi de vecini, dar temporar căzuţi în dizgraţia acestora. Motivul este zgomotul pe care fiul acestora, un băiat de 18 ani, îl face cînd studiază percuţia. Toată familia l-ar vrea reuşit la conservator, iar de Crăciun părinţii tocmai i-au făcut cadou o baterie, pentru ca băiatul să aibă la ce se pregăti mai temeinic. Evident, au făcut un efort financiar, dar care era necesar. Şeful de scară a început primeşte zilnic reclamaţii de la vecini.

 

  • Criza este manifestarea cea mai evidentă a conflictului: are loc violenţa, verbală sau fizică. Comportamentul scapă de sub controlul raţional.

 

  • Doi fraţi sunt în proces de succesiune pentru casă şi celelelte bunuri rămase de la părinţi.
  • Soţul a decedat la câţiva ani de la căsătorie, lăsându-şi soţia, Janeta, cu doi copii. Socrul Janetei refuză să-i restituie lucrurile agonisite în timpul căsniciei şi depozitate temporar la el acasă. Soţia merge din când în cănd şi face scandal. Probabil va urma un proces în instanţă.

 

 

  1. Consecinţele conflictelor

 

Conflictul poate reprezenta atât un pericol, cât şi o oportunitate.

 

Însuşi cuvântul chinezesc pentru conflict sau criză este un exemplu surprinzător: el constă din 2 simboluri, unul însemnând pericol, iar celălalt oportunitate.

 

  1. a) Negative
  • Produc emoţii şi sentimente negative: furie, anxietate, teamă, suferinţă şi agresiune; resentimente, tristeţe, stress; singurătate.
  • Îmbolnăviri psihice şi organice (cardiace, gastrice, etc.)
  • Confuzie afectivă şi cognitivă.
  • Duşmani
  • Distrug relaţiile, grupurile, blochează comunicarea şi obstrucţionează rezolvarea problemelor.
  • Conflictele nerezolvate limitează autoanaliza critică şi împiedică dezvoltarea personală.
  • Pot distruge coeziunea şi identitatea grupului.
  • Duc la activităţi neterminate, fundături; neîndeplinirea îndatoririlor.
  • Pierderi de vieţi omeneşti.
  • Pagube materiale.
  • Risipă de timp, energie.
  • Privarea de libertate.

 

  1. b) Pozitive
  • Combate stagnarea; sursă a schimbării, dezvoltării, dinamismului şi vitalitatăţii.
  • Stimulează interesul şi curiozitatea.
  • Consolidează încrederea în sine şi stima de sine.
  • Contribuie la dobîndirea experienţei.
  • Eficientizează
  • Contribuie la dezvoltarea personală – îl incită pe individ,  încurajează reflecţia autocritică.
  • Poate promova coeziunea şi identitatea de grup.
  • Duce la o mai mare adeziune la soluţii, o mai bună calitate a deciziilor.
  • Poate stabiliza şi integra relaţiile, ajutînd la scăderea tensiunilor.
  • Poate încuraja comunicarea interpersonală şi
  • Intercunoaşterea: explorarea şi conştientizarea sentimentelor, nevoilor şi opiniilor altora.
  • Încurajează examinarea problemelor şi motivarea rezolvării acestora.
  • Ar trebui să încurajeze creativitatea şi inovarea.

 

EXERCIŢIU

Individual, pe foaia împărţită în două coloane:

  1. În coloana din stînga notaţi câteva experienţe (întâmplări, situaţii) neplăcute din viaţa dvs. 
  2. În dreapta, găsiţie pentru fiecare eveniment negativ, partea /părţile pozitive.

EXERCIŢIU

Profesorul prezintă cîteva situaţii conflictuale. Cursanţii, în diade, prezintă pe rînd aspectul negativ şi pozitiv.

 

            Transformarea conflictelor, prin natura lor negative şi distructive, în oportunităţi, şanse de progres se poate realiza prin convertirea, reorientarea energiei conflictului în direcţii acceptate şi utile social sau, cel puţin post factum, după manifestarea acestuia, prin valorificarea lui ca experienţă de viaţă, ca act de învăţare cu beneficii profilactice (cum să evităm repeterea lui) sau diagnostice, epistemice (aprofundăm înţelegerea celuilalt, a noastră înşine, a fenomenelor psihosociale). Vom învăţa, deci, să înlocuim exclamaţia „Vai, un conflict!” cu „Un conflict! Ah, ce ocazie!”.

Conflictele nu pot fi total distructive sau creative. O discuţie despre alegerea meniului poate duce la o relaţie mai solidă, mulţumită comunicării mai bune şi înţelegerii fiecărei părţi de către cealaltă; sau, invers, poate duce la întreruperea comunicării, separare şi durere pentru ambii parteneri; în cazuri extreme, chiar la violenţă.

 

  1. Conceptul de “rezolvare a conflictului”

 

A fost mai puţin studiat decît conflictul în sine, pentru care s-au elaborat teorii începînd cu Darwin, Freud şi Marx-Engels şi terminînd cu K. Lorenz  în etologie, sau cu teoriile agresivităţii.

Atâta vreme cît conflictul poate fi privit ca o “problemă” de o factură specială (psiho-socială), rezolvarea lui este o rezolvare tipică de probleme. În sens extrem de larg, am putea spune că rezolvarea conflictelor este orice proces care duce la rezolvarea unui conflict. Aceasta poate include lupta (chiar violentă), judecata în instanţă, negocierea sau discuţia şi renunţarea (abandonul).

Rezolvarea conflictului înseamnă lichidarea lui prin metode analitice, care presupun accederea la rădăcina problemei şi obţinerea unui rezultat care este văzut de ambele părţi ca fiind o soluţie permanentă a problemei.[7] Este definiţia ideală. Ea optează pentru termenul exact de “lichidare” a conflictului, în locul celor de rezolvare, încheiere, stingere, eliminare.

Rezolvarea conflictului implică cogniţia (sau gîndirea), afectivitatea (emoţiile şi sentimentele) şi comportamentul (inclusiv comunicarea). Ea se vrea o abordare multidisciplinară, analitică, problem-solving a conflictului, care să-i facă pe participanţi apţi de a lucra împreună pentru lichidarea lui.

 

Una din premisele rezolvării conflictului este acceptarea lui, recunoaşterea prezenţei sale universale. De fapt, nu ideea omniprezenţei conflictului este nouă (vezi-l pe Heraclit – „Totul se naşte din lupta contrariilor şi din cea mai adîncă discordie rezultă cea mai perfectă armonie”, vezi dialectica lui Hegel, sau chiar pe a lui  Engels), ci aşezarea ei la temelia unei noi discipline – rezolvarea conflictelor. A ignora conflictul interuman sau a-l nega jenaţi, a-l ascunde acolo unde este exclus ca el să nu existe, a declara demagogic că eu (sau noi) trăim într-un climat absolut steril, fără germenii contradicţiilor, înseamnă a duce politica păguboasă a struţului, lăsînd liber conflictul să se dezvolte malign. La nivel macrosocial, s-a văzut că mascarea deliberată a conflictului, negarea lui publică ţin de natura regimurilor autoritare, iar cetăţenii născuţi şi crescuţi într-un astfel de climat vor fi inevitabil marcaţi de această atitudine.

 

*** (1978).[1] Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 227.

[2] David B. Curalnik (editor in Chief) (1986). Webster’s New World Dictionary of the American Language, Second College Edition, Prentice Hall Press, New York, p. 298.

[3] El a aplicat această paradigmă în relaţiile americano-sovietice: americanii spun aceleaşi lucruri rele despre ruşi, pe care le spun şi ruşii despre americani.

 

[4] Gregory Tillet (1991). Conflict Resolution, Sydney University Press and Oxford Univ. Press, Australia, p.5.

 

[5] Helena Cornelius & Shoshana Faire (1996). Ştiinţa rezolvării conflictelor, Bucureşti, Editura Ştiinţă şi Tehnică S.A.

[6] Exemplu oferit de Helena Cornelius & Shoshana Faire (1996). Ştiinţa rezolvării conflictelor, Bucureşti, Editura Ştinţă şi Tehnică S.A., p. 23.

[7] John Burton (1988), Conflict Resolution as a Political System, George Mason University, Fairfax, p. 2.

(Visited 489 times, 350 visits today)
Translate this site:
ADRESA:

BUCURESTI, STR IENACHITA VACARESCU NR 17 A SECTOR 4 BUCURESTI REPER HOTEL HOROSCOP - STATIA METROU UNIRII IESIREA BD DIMITRIE CANTEMIR - Pentru programare la o sedinta de mediere nu ezitati sa ne contactati la: Contact -Tel:0768.511.900

e-mail:

mediatormustateanu@gmail.com

carti-de-vizita-mediator1
Birou de Mediator Petru Mustateanu a fost infiintat si isi desfasoara activitatea in baza prevederilor Legii 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator cu modificarile si completarile ulterioare, a Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de Mediere precum si a Hotararilor Consiliului de Mediere. Titularul biroului a fost autorizat ca mediator de catre Consiliul de Mediere prin Hotararea nr. 1923. DIN 15.04.2000. Birou de Mediator este prezent in Tabloul Mediatorilor emis de Consiliul de Mediere si publicat in Monitorul Oficial a Romaniei.
Follow Mediator Bucuresti
mai, 2017
L Ma Mi J V S D
« Noi    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  
Intrebarea mediatorului:

* Daca ati avea o problema ati prefera :

View Results

Loading ... Loading ...
PROGRAM MEDIERE BUCURESTI
Articole recente