De la justiția de acum 10 ani la justiția de peste 10 ani

Elaborarea acestui scurt studiu asupra reformei justiției vine într-un moment deosebit: în luna septembrie 2014 se împlinesc 10 ani de când au intrat în vigoare legile din pachetul de reformă a justiției care au schimbat covârșitor modul de organizare și de funcționare a justiției românești. Acest moment trebuie celebrat cum se cuvine. România de azi se datorează vizionarilor de atunci. Mă întreb dacă azi sunt vizionari ai României de peste 10 ani.

1. Schimbări postdecembriste în sistemul de justiție

Un regim de teroare a dominat societatea românească în perioada de după cel de-al doilea război mondial nu numai din cauza instituirii unui nou sistem politic, cât mai ales a eliminării oricărei bariere de natură judiciară a abuzurilor administrației și a celorlalte două puteri.

Revenirea la un sistem de justiție modern și funcțional a părut, astfel, ca fiind ceva firesc după înlăturarea dictaturii. Reforma a început, așadar, imediat după evenimentele din ’89 și ea a privit deopotrivă arhitectura sistemului și substanța drepturilor: se abrogă pedeapsa capitală (1989), se fac modificări ale principalelor coduri, când se reintroduc calea de atac a apelului și curțile de apel (1993), apare legea de organizare judecătorească (1992), a Curții de Conturi (1992), de organizare a avocaților (1995), a notarilor publici (1995), a practicienilor în insolvență (1999), a executorilor judecătorești (2000), a consilierilor de probațiune (2000), a activității de expertiză tehnică (2000), a consilierilor în proprietate industrială (2000), a procurorilor și a poliției anticorupție (2002), a consilierilor juridici (2003), a procurorilor și poliției care luptă împotriva crimei organizate (2004), a poliției judiciare (2004), a medierii și mediatorilor (2006), a consilierilor de integritate (2007), etc.

2. Justiția anterioară anului 2004

Evident, cea mai importantă reformă a justiției este cea a magistraturii, care a început în urmă cu 10 ani. Continuarea

Tipuri de conflicte interpersonale

Conflicte interpersonale

2.1. Trăsături generale

2.2. Categorii de relaţii şi conflicte interpersonale

Conflicte la locul de muncă

2.1. Situaţii cu caracter conflictual

2.2. Relaţii de muncă verticale şi orizontale

 

Ne putem imagina conflictele în cercuri concentrice, care radiază spre exterior dinspre individ: relaţiile cele mai apropiate (de ex. mariajul), familie, prieteni, colegi de muncă, vecini, cunoştinţe, contacte de afaceri. Unele c. sunt foarte apropiate, intime şi personale; altele sunt mai obiective, distante şi impersonale. Deşi teoriile şi principiile generale ale r.c. pot fi aplicate tuturor c., domeniile particulare ale c. ridică întrebări, probleme şi chestiuni particulare care reclamă o atenţie specială.

                       Cap. I.

 

  1. Conflicte interpersonale

 

1.1. Trăsături generale

 

Importanţa lui pentru individ este direct proporţională cu intensitatea relaţiei; cu cât individul este mai îngrijorat de perspectiva încheierii relaţiei, cu atât conflictul va fi mai puternic. C. interpersonal variază de la cele dintre oamenii cu relaţii de durată casnice şi sexuale (inclusiv căsătoria), la cele dintre prietenii apropiaţi, la cele dintre colegii de muncă şi cunoştinţele. şi la cele dintre oameni care nu se cunoşteau până în momentul conflictului.

Adesea, acest gen de c. are ca obiect “regulile” relaţiei, adică modul în care fiecare parte ar trebui să se poarte faţă de cealaltă. Deşi relaţiile sociale au reguli, rareori acele reguli sunt explicite. Chiar şi într-o relaţie ca mariajul, care este definită legal şi social, regulile care se aplică fiecăruia într-un anume mariaj nu sunt clar specificate. Ambii parteneri au idei personale despre mariaj şi despre felul cum trebuie să se poarte fiecare partener, dar aceste presupuneri nu sunt niciodată discutate şi negociate împreună. În ultima vreme au apărut şi excepţii; în special în SUA sunt cupluri care, înainte de căsătorie, încheie contracte în care specifică cele mai importante reguli ale relaţiei lor. Totuşi, nici chiar aceste contracte nu pot prevedea toate situaţiile.

Conflictul poate surveni cînd una din persoanele implicate într-o relaţie, apropiată sau distantă, simte că cealaltă a încălcat regulile. În unele cazuri cealaltă persoană va fi cunoscut regulile, întrucât acestea fuseseră acceptate de ambii parteneri; dar în multe cazuri cealaltă persoană fie că nu le-a cunoscut, fie că nu le acceptase aşa cum fuseseră ele prescrise de persoana cu care avea relaţia. Ele pot avea un conflict pentru că au încălcat fără să ştie nişte reguli nerostite.

Intensitatea, importanţa şi investiţia. Relaţiile interpersonale variază în funcţie de intensitate, importanţă şi investiţie. Intensitatea se referă la forţa emoţională a relaţiei, care poate urca de la una neutră (oameni cu care ai avut de-a face întîmplător la muncă), la alta puternică (o persoană cu care ai o relaţie romantică îndelungată). Importanţa: valoarea relaţiei pentru participanţi, exprimată, de ex., în sprijinul emoţional sau financiar. Investiţia în relaţie include costurile financiare, timpul, implicarea emoţională sau cantitatea de afirmare publică.

Cu cât o relaţie are valori mai mari la cei trei indicatori, cu atât într-un conflict  presiunea, stressul, proiecţia şi riscul sunt mai puternice. Oamenii discută rareori despre percepţiile lor privind intensitatea, importanţa şi investiţia în relaţie şi despre căile prin care aceste percepţii se schimbă în timp şi după împrejurări.

Conflicte specifice diferitelor stadii ale relaţiilor. Conflictele apar în special în stadiile cheie ale relaţiilor: iniţierea, menţinerea, schimbarea şi încheierea. Iniţierea desemnează stabilirea relaţiei, stabilirea regulilor şi asumarea rolurilor. Menţinerea se referă la procesul de a face ca relaţia să existe şi la a face faţă presiunilor externe şi interne. Schimbarea, care apare ca reacţie la presiunile interne sau externe, este cauza cea mai importantă a conflictului, în special cînd schimbările nu sunt discutate şi acceptate împreună. Deşi deseori relaţiile se încheie ca rezultat al conflictului, procesul încheierii în sine (cînd relaţia încetează de a mai exista în forma prezentă) adesea cauzează conflictul. Conflictul, cînd este rezolvat eficient, poate să întărească şi să stabilizeze relaţia; chiar şi cînd relaţia se încheie, poate apărea o nouă relaţie, pozitivă.  Încheierea unei căsătorii duce de cele mai multe ori la dizolvarea vechii relaţii şi la dezvoltarea unei relaţii puternice de ostilitate, bazată pe conflictul nerezolvat, în vreme ce ea ar putea să ducă la o stare de libertate individuală sau la o nouă relaţie, pozitivă.

Conflictele pot fi diferite pentru persoana care iniţiază şi pentru cea care răspunde: de ex., persoana care începe o discuţie despre relaţia care tocmai se schimbă şi persoana care este abordată în acea discuţie pot avea concepţii diferite despre ceea ce se întîmplă.

Conflictele care ţin de schimbare. Cauze mai speciale al c. din relaţiile interpersonale sunt crizele de viaţă, rolurile schimbătoare ale părţilor, interdependenţa schimbătoare a părţilor, şi implicarea unei a treia părţi. Crizele vitale includ moartea unor persoane apropiate unuia din parteneri, pierderea locului de muncă, probleme financiare, pensionarea, boli grave şi mutări la distanţe mari. Schimbarea rolurilor poate include rolurile care se schimbă ca rezultat al crizelor vitale (de ex., o femeie care devine susţinătorul financiar al familiei sale ca urmare a şomajului prelungit al soţului), sau al schimbării nevoilor sau expectaţiilor (de ex., manifestarea unui nou interes sau asumarea unei noi cariere), sau al deciziei personale de a adopta un alt stil sau rol în cadrul relaţiei. Schimbarea interdependenţei survine cînd un partener care a fost dependent de celălalt (financiar sau emoţional), caută sau dobîndeşte mai multă independenţă (de ex., un copil care creşte); poate fi vorba şi de un partener care devine mai dependent. Implicarea unei terţe părţi poate varia de la naşterea unui copil într-un cuplu, până la o relaţie sexuală sau prietenie profundă cu cineva din afara relaţiei, sau la critici din partea celor din afară.

 

1.2. Categorii de relaţii şi conflicte interpersonale Continuarea

Tehnici de influenţare a celuilalt

NEGOCIEREA

Partea a III-a

 

  1. Precizări introductive
  2. Tehnici simple de influenţare a celuilalt

 

 

  1. Precizări introductive

 

Aceste tehnici constau în crearea unor situaţii psihosociale de influenţare a gândirii şi /sau comportamentului şi /sau afectivităţii partenerului. Sunt căi ocolite de a determina o persoană să facă ceea ce n-ar fi făcut de la sine, spontan sau ca răspuns la cererea directă. Tehnicile numite aici “de negociere” sunt folosite atât în negocierea formală, declarată şi recunoscută ca atare, cât şi în viaţa cotidiană, în relaţiile umane de zi cu zi, unde termenul preferat se pare că este cel de manipulare. În plus, ele sunt utilizabile şi în alte procese în care o persoană o influenţează pe alta: educaţia şi leadership-ul şi /sau managementul (conducerea).

Specificul acestor tehnici de influenţare constă nu doar în a-i face pe oameni să se supună voinţei celuilalt, dar supunerea lor este liber consimţită, ei păstrându-şi un puternic sentiment de liberă opţiune, de libertate şi autonomie.

            Conducerea democratică, leadership-ul necesită manipularea, în pofida puterii formale deţinute de şef. Dar exercitarea pură a puterii (comanzi şi subalternul trebuie să se supună) este dură, induce la cei dominaţi senzaţia de arbitrariu din partea şefului şi de lipsă de control al evenimentelor din partea subordonatului, sentimente ce împiedică dezvoltarea şi afirmarea simţului responsabilităţii şi al autonomiei. Un individ nu poate fi pe deplin liber ca             cetăţean şi supus ca muncitor sau student. Implicarea subalternilor individuali şi a grupurilor organizaţiei în actele de decizie, supunerea liber consimţită şi acceptată la nişte hotărâri cu care eşti de acord este indispensabilă culturii actuale.

            Excluzând exercitarea vreunei forme ale puterii sau a unor mijloace eficiente de presiune, tehnicile de “manipulare” sunt, de asemenea, disponibile celor care nu dispun de putere, de fapt este singurul mod în care oamenii fără putere pot obţine de la alţii ceea ce vor sau, invers, se pot opune puterii. De fapt, fiecare dintre noi aşteptăm un anumit comportament, avantajos pentru noi, de la oameni asupra cărora nu avem nici putere, nici mijloace de presiune.

Psihologia angajamentului, teorie explicativă pentru unele manipulări ale comportamentului.

Continuarea

Procesualitatea negocierii

NEGOCIEREA

Partea a II-a

Procesualitatea negocierii

 

  1. Comunicarea în negociere
    • Comunicarea verbală
    • Comunicarea nonverbală
  2. Pregătirea negocierii
  3. Desfăşurarea negocierii
  4. Situaţii dificile în negociere
    • Adversarul refuză să negocieze
    • Adversarul nu joacă fair-play
      • Cum procedezi când adversarul atacă
      • Cum te aperi de trucurile adversarului

4.3. Adversarul face obiecţii la propunerile noastre

 

1. Comunicarea în negociere

 

1.1.  Comunicarea verbală

Cei mai mulţi ignorăm faptul că prin denotaţia, sensul cuvintelor noi transmitem doar un infim procentaj din mesaj şi ne comportăm ca şi cum cuvintele ar putea să reflecte în întregime faptele (Ex.: modul de a spune “Mulţumesc” poate spune mai mult decât sensul literar al cuvântului.) Conotaţiile sunt mai numeroase şi mai expresive decât denotaţia, sensul din dicţionar.

 

  • Cuvintele “magice” într-o negociere sunt cele simple, precise, pozitive şi concrete.
  • Propoziţiile: scurte şi cu o anumită pauză între ele, pentru a-i permite ascultătorului să le asimileze şi /sau a interveni, dacă doreşte.
  • Nu folosiţi: expresii triviale; porecle şi termeni peiorativi (jidan, cioroi); ticuri verbale (“Ştii?” “OK”, “Deci”); expresii pitoreşti de argou, onomatopee (Ihî, Eee).
  • Folosiţi jargonul (limbaj utilizat de a categorie socială şi /sau profesională), căci acesta vă conferă prestanţă şi credibilitate. Dar cu decenţă, pentru a fi înţeles de celălalt.
  • Pauzele sunt bune pentru a sublinia ideea precedentă. Pauzele prea lungi obosesc şi irită.
  • Vocea este definită de ritm, volum şi ton. De obicei nu suntem conştienţi de efectele vocii noastre (nici nu ne-o recunoaştem într-o înregistrare). Înregistraţi-vă o convorbire cu prietenii, colegii sau o conversaţie telefonică şi apoi ascultaţi-vă vocea.
  • Nu vorbiţi: tăios; cu voce albă, inexpresivă, uniformă şi plicticoasă; prea repede sau prea lent; prea tare sau şoptit (adaptaţi volumul vocii la mărimea încăperii şi a grupului). Atenţie la vocea piţigăiată şi la cea precipitată, care înghite silabe – ambele reduc capacitatea de a fi înţelese. Emoţiile ne modifică vocea: teama ne face voce piţigăiată, furia o face stridentă.

1.2. Comunicarea nonverbală

În folosirea vocii, aplicaţi trei reguli: Continuarea

Conceptul de negociere

NEGOCIEREA

Partea I

Conceptul de negociere

 

  1. Negocierea, modalitate de rezolvare a conflictelor
    • Ce este negocierea
    • Ce nu este negocierea
  2. Litigii negociabile şi elemente nenegociabile
    • Când negociem
    • Când nu negociem
  3. Tipuri de negociere
  4. Caracteristici ale negocierii
    • Principii ale negocierii
    • Tipuri de strategii
    • Negocierea ca modalitate de decizie
  5. Negociatorul
    • Calităţile negociatorului
    • Tipuri de negociatori

1. Negocierea, modalitate de rezolvare a conflictelor

1.1. Ce este negocierea

 

Nu trebuie să identificăm negocierea cu însăşi rezolvarea conflictului, ci doar cu o parte a acestuia. Unele conflicte pot fi rezolvate şi fără negociere. Unele negocieri nu sunt destinate rezolvării conflictelor (vezi negocierea-proiect).

O definiţie largă vede negocierea ca pe o formă de comunicare umană bazată pe dialog, în care două sau mai multe părţi aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înţelegere (acord) care rezolvă o problemă comună. Mai analitică, definiţia de mai jos include 6 elemente-cheie:

Negocierea este o activitate care pune faţă în faţă doi sau mai mulţi actori care, confruntaţi simultan cu divergenţe şi cu interdependenţe (premise ale intereselor comune), preferă  (sau găsesc oportun) să caute de bună voie o soluţie reciproc acceptabilă care să le permită să creeze, să menţină sau să dezvolte o relaţie.

  • Faţă-în-faţă: implică o formă de comunicare directă sau indirectă (prin “media” modernă: videotelefon, televiziune).
  • Existenţa divergenţelor. Acestea pot merge de la simple interpretări sau percepţii diferite, la interese opuse, la conflicte de valori sau conflicte declarate. Divergenţa semnifică: diferendul, dezacordul, litigiul, contenciosul şi de la conflictele declarate sau latente pînă la cele referitoare la confruntarea intereselor nonconcordante sau chiar pînă la cele privind confruntarea de poziţii, de vederi sau, în fine, cele privind explorarea sau partajarea unei resurse, a unui proiect sau a unei dificultăţi de interes mutual. Ea poate acoperi diverse categorii de situaţii: interesele, definite în termeni de nevoi; scopurile sau obiectivele; faptele (şi interpretarea acestora); metodele; statusuri şi roluri; valori.
  • Existenţa interesului comun, prin constatarea unei interdependenţe: fiecare actor poate acţiona (realiza un proiect, încheia un contract sau lichida un conflict) numai printr-un acord cu celălalt (sau ceilalţi).
  • Recunoaşterea acceptabilităţii de către fiecare: a) a soluţiei incluse în acord; b) a negocierii însăşi.
  • Voinţa de a rezolva: este posibil să se dorească o simplă promisiune de a întreprinde o acţiune ulterioară sau doar o revedere.
  • Natura soluţiei căutate: compromisul simplu, schimbul reciproc de concesii, adăugarea de compensaţii, crearea de variante noi şi /sau inovarea sau transformarea obiectului sau situaţiei negociate.

În negociere participanţii avansează de la perceperea reciprocă drept oponenţi, la munca împreună în calitate de colaboratori. Aceasta nu înseamnă că ei trebuie să se placă unul pe altul, să se aprobe sau să fie de acord ci presupune recunoaşterea nevoilor minimale şi a scopurilor comune şi acceptarea unui anumit nivel de bază al cooperării.

 

1.2  Ce nu este negocierea

Continuarea

Procesul rezolvării conflictului

Procesul rezolvării conflictului

Modelul Helena Cornelius şi Shoshana Faire (Rezolvarea cu ajutorul hărţii conflictului)[1]

 

 

Etapa 1. Definirea problemei /situaţiei problematice

 

Formularea problemei să fie: Nu:
Enunţ larg Etichetare îngustă, precisă
Deschisă la soluţii diverse şi la rezolvarea prin victorie-victorie (“Cum să…?”)
  • Permiţând un răspuns unic, ceea ce înseamnă un conflict de sumă zero) – de ex. “Cum să-l fac să nu mai cânte la trompetă pentru că mă deranjează?

Soluţionabilă prin decizia DA – NU.

Flexibilă, revizuibilă.

 

Exerciţiu. Definirea problemei[2]

  • Folosiţi chestionarul de mai jos pentru o problemă nerezolvată cu care vă confruntaţi.
  • Este posibil să nu puteţi completa toate rubricile pentru partener. Aceasta va însemna că va trebui să aflaţi informaţiile respective.

Continuarea

Metode şi tehnici de management al conflictului

  1. Metoda victorie-victorie (cîştig-cîştig)

1.1. Răspunsuri curente (condiţionate ) la conflict

1.2. Etapele metodei victorie-victorie

  1. Aserţiunea EU
  2. Ascultarea activă

3.1. Comunicarea interpersonală

3.2. Inhibarea şi /sau blocarea comunicării

3.3. Practica ascultării active ca tehnică de optimizare a comunicării

  1. Tehnici de control al emoţiilor negative (ale interlocutorului şi proprii)

4.1. Controlul emoţiilor negative în agresarea verbală (stăpînirea furiei celuilalt şi proprii)

4.2. Eliberarea tensiunii emoţionale proprii prin  modalităţi acceptate social

4.2.1. Descărcarea de agresivitate după un conflict acut

4.2.2. Eliberarea de stres (Vezi Anexa “Combaterea stresului”)

  1. Comportamente care periclitează relaţiile psihosociale şi controlul acestora
  2. Refacerea relaţiilor deteriorate

 

 

  1. Metoda victorie-victorie (cîştig-cîştig)

 

  • Răspunsuri curente la conflict. (Moduri spontane de reacţie la conflict)

 

 

EXERCIŢIU individual, scris: Cum aţi reacţiona dvs. la următoarele conflicte? Notaţi pe caiete numărul (titlul) conflictului pe care-l voi prezenta şi reacţia prezumptivă (conflictele 2,4,13,17 din Lista de conflicte).

 

În faţa conflictului, ca şi a primejdiei de orice gen, omul poate reacţiona în unul sau ambele din următoarele două moduri: atac sau fugă. Cele patru reacţii de mai jos se înscriu prioritar în una din tendinţele menţionate.

  1. Abandonul, renunţarea sau retragerea. Este hotărîrea de a scăpa de conflict prin părăsirea situaţiei. Îmbufnare, refuzul de a vorbi, părăsirea locului, pedepsirea celuilalt prin tăcere, ruperea relaţiei prin retragere tăcută, fără explicaţii. Abandonul înseamnă hotărîrea fermă de a scăpa. Ambii parteneri au de pierdut.

Avantaj: este binevenit cînd timpul nu presează.

Dezavantaj: problema creşte şi poate deveni incontrolabilă.

  1. Reprimarea. Scapi de conflict refuzînd să-l recunoşti: “chestiuni normale”, “oamenii de treabă nu se ceartă”. Menţii statu-quo-ul cu orice preţ. Te menţii fericit şi refuzi să discuţi despre problemă (intri în rolul de martir).

Avantaj: în conflictele neimportante ar putea reduce presiunea asupra relaţiei.

Dezavantaj: în chestiuni majore nu se realizează comunicarea.

  1. Victorie-înfrîngere. Utilizarea puterii sub diferitele ei forme, utilizarea dominării, sistemului ierarhic pentru a lua decizii. Persoana cere concesii, folosind orice gen de putere pentru a le obţine. Participanţii sunt prinşi în jocul puterii. Neîncredere reciprocă.

Avantaj: cînd se bazează pe o viziune plină de caritate şi largă, exercitarea puterii poate duce la decizii înţelepte. Persoana investită cu autoritate are însă o mare responsabilitate de a fi “dreaptă”, ceea ce este foarte dificil.

Dezavantaj: învinsul nu poate suporta deciziile şi conflictul rămîne mocnit, pentru ca apoi să se reaprindă.

 

  1. Compromisul. Este adeseori arta de a te certa pentru nimicuri (“Mai dai tu, mai las eu şi ne întîlnim la mijloc”). De fapt, este o situaţie inferioară celei de victorie-victorie. Persoana face concesii pentru a păstra prietenia. Între participanţi există o relaţie cooperantă. Fiecare crede în celălalt.

Avantaj: Abordarea pare a fi echitabilă. Poate oferi controlul conflictului, mai degrabă decît lichidarea lui. El furnizează timpul necesar pentru realizarea metodei victorie-victorie.

Dezavantaje: fiecare îşi exagerează poziţia, ceea ce constituie subiect de negociere. În final niciunul nu este total satisfăcut, pentru că fiecare a trebuit să renunţe la ceva. Este un armistiţiu, nu o pace definitivă.

 

EXEMPLE. Răspunsuri la conflict

Abandon

  • Era ziua fratelui meu. Doream să-i cumpăr o cămaşă. Intru în magazin şi mă adresez vînzătoarei, care-mi răspunde în doi peri că nu are măsura cerută de mine. Insist, văzînd un model care-mi place. Ea mîrîie ceva, vădit deranjată. Ies pe uşă iritată, la rîndul meu. Intru în magazinul de vis-à-vis, unde mi se vorbeşte amabil şi găsesc ceea ce-mi doream.
  • Sunt o persoană căreia îi place liniştea şi curăţenia. Locuind în cămin, împart camera cu alte 3-4 persoane, cu activităţi şi obiceiuri distincte. Nu am făcut un regulament interior. Mă deranja faptul că, deşi îmi spălam vasele, le găseam deseori folosite şi murdărite. Am ezitat să spun că mă deranjează, crezînd că lucrurile se vor aranja de la sine. Persoanele în flux continuu prin cameră mă oboseau. M-am izolat şi am devenit mai puţin comunicativă
  • Femeia de serviciu, Liliana, este angajată doar de trei zile. Este silitoare şi vrea ca toată lumea să fie mulţumită de ea. Didina, infirmiera, nu este deloc mulţumită şi, în loc să-şi facă treburile, o comentează toată ziua pe Liliana cu celelalte infirmiere. Fără nici un motiv, o ameninţă brutal şi vulgar: “Fă, dacă deschizi gura îţi umflu botul!”. Situaţia a continuat aşa timp de un an. Liliana era tot timpul în tensiune şi stress, dar nu a vorbit nici măcar cu soţul său despre ceea ce i se întâmplă la serviciu.

Reprimare

Victorie-înfrîngere (cîştig-pierdere)

  • Tata lucrează. Cînd vine seara acasă doreşte să se uite la Actualităţile difuzate pe PROtv. Mama este acasă şi îşi urmăreşte cu pasiune serialele. Ora actualităţilor se suprapune cu serialul preferat al mamei. Tata are întîietate.
  • Locuim 3 persoane în camera de cămin. După-amiaza zilei de vineri este destinată curăţeniei generale, pentru că atunci nu avem ore şi pentru că în week-end vrem să beneficiem de un aer proaspăt în cameră. Una din colege pleacă în week-enduri acasă, astfel încît nu participă la curăţenia generală săptămînală. Am discutat pe marginea acestui subiect şi am convenit să schimbăm ziua curăţeniei – joi.

Compromis

 

EXERCIŢIU: “rezolvaţi” prin cele patru modalităţi conflictul de mai jos: Continuarea

Conflictul, rezolvarea conflictului

  1. Conceptul de conflict: etimon, definiţie

 

Termenul de “conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ěre = a se lupta, a se bate între ei, cu participiul substantivat de conflictus, având sensurile de ciocnire, şoc dar şi de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari violenţei, ca disensiune, fricţiune,  dispută, ceartă, scandal, luptă, război.

Într-adevăr, iată cum percep conflictul două dicţionare de referinţă: Mic dicţionar enciclopedic român şi Webster’s New World Dictionary.  Menţinându-se la o definire foarte generală a termenului de “conflict”, apropiată de etimon şi de accepţiunea curentă, dicţionarul românesc menţionează sensurile de: “Neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă, discuţie violentă”[1]. Mai analitic, Dicţionarul american adânceşte definiţia a ceea ce la modul general numeşte “Un dezacord sau o coliziune acută între interese, idei etc., care se referă mai degrabă la proces decât la rezultat” – şi pentru care se mai folosesc sinonime ca luptă sau orice alt cuvânt general care desemnează bătaie (fizică), luptă (de ex. lupta pentru existenţă), ceartă (în plan verbal) sau competiţie (lupta pentru supremaţie într-o anumită chestiune). Dicţionarul surprinde mai multe faţete ale conflictului în accepţiunea lui actuală: 1. bătaie sau luptă; război; 2. dezacord sau opoziţie acută de idei, interese etc; ceartă zgomotoasă; 3. tulburare emoţională produsă de o ceartă puternică, de impulsuri contrarii sau de incapacitatea de a împăca impulsurile cu principiile realiste sau morale. 4. Rareori, spune el, se mai foloseşte şi cu trimitere la coliziunea unor corpuri în mişcare[2].

În funcţie de loc, conflictele sunt de două mari categorii: psihice, intrapsihice sau (intra-) personale şi extrapsihice sau extrapersonale, mai precis sociale.

Conflictul de natură internă exprimă tensiunile interioare: conflicte afective, conflicte cognitive (intelectuale), conflicte perceptive. În limbajul curent, conflictele interne sunt numite “probleme” sau sunt evocate prin sentimentul personal şi subiectiv produs de conflict: “Mă simt blocat.” “Nu ştiu ce să fac.” “Sunt plictisit”.

Conflictele externe sunt numite ca atare: “conflicte”. Ele pot implica persoane, grupuri /instituţii /organizaţii, comunităţi, state, blocuri de naţiuni, dar şi valori, ideologii, cunoaştere (c. sociocognitiv) etc. Să exemplificăm cu conflictele dintre generaţii, între copii, de cuplu, între vecini, conflictul etnic, cultural, religios, conflictul comercial, conflictul consumatorului, conflictul salariaţilor şi industrial, ambiental, conflictul generat de venituri inegale, conflictul din instituţiile educative, conflictul dintre individ şi autorităţile statale, conflictul internaţional, sau chiar conflictul de frontieră.  Există, apoi, conflicte de un tip specific: vezi conflictul de competenţă (în jurisdicţie), conflictul de legi sau conflictul literar.

Din punctul de vedere pe care se situează această carte, al psihosociologiei rezolvării conflictului, conflictele interioare sunt studiate de psiholog (în alte contexte de psihiatru, pedagog, logician), iar cele externe de sociolog (şi specialiştii de profil).

Iniţial conflictul apare în minte. Aserţiunea că războiul începe în mintea oamenilor indică necesitatea de a examina motivele, emoţiile, percepţiile şi atitudinile. Forma uzuală de exprimare a conflictului sunt cuvintele, dar uneori el se exprimă prin violenţă fizică sau arme. De aceea putem spune că, în formele sale cele mai evidente, conflictul se exprimă sau manifestă la nivel verbal, fizic sau armat.

În mod obişnuit, conflictul este asociat cu violenţa, deşi aceasta este doar una din direcţiile, consecinţele modului în care evoluează conflictul, ca atare violenţa nefiind pentru conflict nici definitorie, nici termen sinonim. Este important este să nu reducem conflictul la ceartă sau luptă. Lupta, cu sau fără violenţă şi agresiunea fizică şi verbală sunt posibile răspunsuri la conflict sau manifestări ale conflictului. Ele pot fi simptome sau expresii ale conflictului în acelaşi mod în care violenţa în familie poate fi manifestarea unui conflict relaţional. Mai mult încă, vom vedea mai jos că accepţiunea modernă asupra noţiunii de conflict include şi modalităţile simplele diferenţe dintre două persoane /grupuri, diferenţe a căror manifestare este neviolentă, cooperantă, paşnică şi constructivă.

În fine, să începem prin a defini conflictul drept orice formă modificată, afectată, alterată a relaţiilor social-umane aşa cum sunt ele acceptate sau aşteptate în cultura respectivă. El este un anumit gen de relaţie psihosocială negativată. Mai concret, conflictul social apare atunci când două “părţi” (persoane, grupuri) aflate în interdependenţă sunt (sau doar se percep ca) diferite sau chiar incompatibile la nivelul scopurilor, valorilor, resurselor, nevoilor sau al unor trăsături de personalitate. Continuarea

Conflict și mediere

Etimologic vorbind, termenul „conflict” derivă din latinescul conflictus care înseamnă „ a ţine împreună cu forţa”. Conceptul de conflict poate fi însă abordat din mai multe perspective: filozofică, psihologică, sociologică, religioasă, economică, politică, militară, etc.

Actualmente, conflictul a fost definit printr-o multidudine de formulări.  Uzual, conflictul înseamnă opoziţie, dezacord, diferend, litigiu, neînţelegere, divergenţă, incompatibilitate ş.a., şi redă, în general, o ciocnire între interesele, conceptele sau orgoliile unor persoane pe fondul existenţei unor stări conflictuale.

Pornind de la această clasificare sumară, conflictologii din diferite ţări, au abordat problematica conflictului prin evidenţierea diferitelor tipuri de conflicte. Astfel, au fost abordate şi analizate conflictele interpersonale, conflictele sociale, conflictele de grup, conflictele organizaţionale, ş.a. În schimb, definiţia conflictului, de regulă, a fost dată de aceştia prin raportare la dicţionarul limbii din ţara lor.

Astfel, referindu-ne strict la dicţionar, cel englez, Webster Encyclopaedic  Unabriedged Dictionary of the English Language , oferă o gamă largă şi complexă a noţiunii de conflict: a se lupta, a se război, a se bate; antagonie, incompatibilitate; a fi în contradicţie, în dezacord, în opoziţie de idei, interese, a se ciocni, a se confrunta, a se certa, a disputa anumite interese; un diferend legat de anumite interese; a se duela cu opoziţia pentru supremaţie, putere, pentru ocuparea şi menţinerea unei poziţii sociale sau pentru câştigarea existenţei etc.[1]

Dicţionarul explicativ al limbii române oferă o definiţie a noţiunii de conflict asemănătoare cu cea din dicţionarul american: o neînţelegere, o ciocnire de interese, dezacord, atitudine antagonică a unei părţi faţă de alta, ceartă, diferend, discuţii contradictorii etc[2].

În timp ce unii autori precum Boulding[3] definesc conflictul ca fiind „o situaţie de competiţie în care părţile sunt conştiente de potenţialele incompatibilităţi viitoare, în care fiecare parte doreşte să ocupe o poziţie care este incompatibilă cu dorinţele celorlalţi”, alţii îl percep ca fiind „o condiţie socială care apare când doi sau mai mulţi actori urmăresc scopuri care se exclud reciproc sau care sunt incompatibile” Continuarea

Cum sa scap de datoriile de la banca ?

Medierea, prin natura ei, este un instrument care ajuta la rezolvarea unei situatii conflictuale, dupa cum se arata si in legislatia nationala. Practic, in baza prevederilor legale, toti cei care se afla intr-un conflict cu o persoana fizica sau juridica au posibilitatea, inainte de a se adresa instantei de judecata, de a incerca mai intai solutionarea amiabila a situatiei in care se afla. Dar, poate medierea rezolva inclusiv “datoriile la banca”? Cu alte cuvinte, pot datornicii apela la un mediator sa rezolve in locul lor o disputa cu banca? La toate aceste intrebari, si nu numai, au raspuns mai multi specialisti contactati de AvocatNet.ro.

Medierea reprezinta o modalitate de solutionare a conflictelor pe cale amiabila, procedura fiind reglementata de Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator.

Conform acestui act normativ, medierea se realizeaza cu ajutorul unei terte persoane specializate in calitate de mediator, in conditii de neutralitate, impartialitate, confidentialitate si avand liberul consimtamant al partilor.

“Medierea se bazeaza pe increderea pe care partile o acorda mediatorului, ca persoana apta sa faciliteze negocierile dintre ele si sa le sprijine pentru solutionarea conflictului, prin obtinerea unei solutii reciproc convenabile, eficiente si durabile”, se precizeaza in documentul citat.

Prin urmare, toti cei care se afla intr-un conflict cu o persoana fizica sau juridica au posibilitatea, inainte de a se adresa instantei de judecata, de a incerca mai intai solutionarea amiabila a conflictului.

Procedura poate fi aplicata chiar si in cazul disputelor cu banca, atunci cand clientul datornic nu vrea sa ajunga in instanta.

Totusi, dupa cum a explicat, la solicitarea noastra, Maricica Georgescu, mediator, membru al Asociatiei Europene de Drept Financiar-Bancar si al Asociatiei Mediatorilor din Domeniul Financiar Bancar (FINBAN), datoria la banca nu este un conflict in sine, ci reprezinta neputinta celor doua parti implicate in procesul de creditare, imprumutat si creditor, de a gasi o formula acceptata de comun acord prin care sa modifice termenii si conditiile contractului de imprumut, in situatia speciala in care acestea nu mai pot fi respectate de catre una dintre parti.

“Odata aparuta aceasta problema, partile pot negocia direct o noua modalitate de rambursare, diferita de cea stabilita initial sau pot apela la un mediator pentru a inlesni comunicarea dintre ele”, mentioneaza specialistul.

Mediatorul NU poate rezolva conflictul si nici nu poate negocia in locul partilor Continuarea

Translate this site:

ADRESA:

BUCURESTI, STR IENACHITA VACARESCU NR 17 A SECTOR 4 BUCURESTI REPER HOTEL HOROSCOP - STATIA METROU UNIRII IESIREA BD DIMITRIE CANTEMIR - Pentru programare la o sedinta de mediere nu ezitati sa ne contactati la: Contact -Tel:0768.511.900

e-mail:

mediatormustateanu@gmail.com

carti-de-vizita-mediator1
Birou de Mediator Petru Mustateanu a fost infiintat si isi desfasoara activitatea in baza prevederilor Legii 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator cu modificarile si completarile ulterioare, a Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de Mediere precum si a Hotararilor Consiliului de Mediere. Titularul biroului a fost autorizat ca mediator de catre Consiliul de Mediere prin Hotararea nr. 1923. DIN 15.04.2000. Birou de Mediator este prezent in Tabloul Mediatorilor emis de Consiliul de Mediere si publicat in Monitorul Oficial a Romaniei.

Follow Mediator Bucuresti

octombrie 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Intrebarea mediatorului:

* Daca ati avea o problema ati prefera :

View Results

Loading ... Loading ...
PROGRAM MEDIERE BUCURESTI